Cu aceeaşi pioneri strângeau urzici pentru confecţionarea de saci din „urzică moartă” şi colectau diferite plante medicinale care se cereau de către centrele de colectare. Ca să zic aşa, aici treburile erau pornite de alţii, el doar le controla şi revitaliza unde era cazul. Cel mai greu lucru s-a dovedit organizarea timpului liber al tineretului. Şi Luky era copil de ţăran şi ştia de ce-i sfânt pământul, dar „ăia” ziceau că nu este aşa. Apoi omul după o zi de sapă nu-i mai arde de ţopăit ori de „dus muncă de lămurire” cu el. Mai mult, dacă nu se mergea în paralel cu sărbătorile tradiţionale, orice activitate era trunchiată, străină de preocupările reală ale tinerilor de la ţară care-i „onorau” de fiecare dată cu absenţa. Aici nu prea ştia cum să procedeze Luky cu toate că şi el era de la ţară. De fapt ar fi trebuit ca activistul din el să poată desfiinţa copilul de ţăran din el. Lucru greu de realizat deoarece activist era de câtva timp, pe când ţăran era din naştere.
A încercat la indicaţia primită „de sus”, să organizeze o „Joia tineretului”, seară de dans, nu de „bal”, cuvânt scos din dicţionarele activiştilor dar care trebuia să fie scos chiar şi din vocabularul oamenilor obişnuiţi. N-a mers cu dansul deoarece nu-i arde nimănui de ţopăială la mijlocul săptămânii când au ce lucra şi lucrul te frânge. Ce nu pricepeau aceşti activişti că dansul era şi este o bucurie, o explozie a unui lucru bine făcut şi nu de puţine ori încununarea unor munci care te-au solicitat până atunci. Dansul era exprimarea unor reuşite care o împărtăşeşti cu cine ţi-e mai drag. De aici vine dragul de a sărbătorii, de-a dansa, de a-ţi manifesta bucuria prin dans. Acesta este sensul lucrurilor. Cui îi făceai seară dansantă când te culcai seara târziu şi dimineaţa te sculai „până nu se dezgheaţă apa în teoc” să pleci la coasă. Sau cei care mergeau la mină trebuia să se trezească înainte de ora patru. Ar fi fost adevărată bătaie de joc, să stai la „danţ” până la miezul nopţii, ca apoi să fii foarte bucuros, a doua zi, după trei-patru ore de somn. Era absolut nefiresc acest lucru. De aceea se încercau fel de fel de activităţi cuprinse în noile forme de concurs: spartachiadele, competiţii de mare amploare dar cu multe faze eliminatorii, preluată direct de la „balşoi brat”(fratele mai mare), din răsărit, dar care parcă nu se prea lega, ca nici celelalte activităţi, oamenilor de pe aici. De fapt nu era înţeles sensul acestei manifestări sportive. Noi nu eram 18 republici unionale şi nu doream să arătăm nimănui cât suntem de grozavi. Eram aşa cum eram. Îmi aduc aminte gestul unui campion al spartachiadei care la primirea unei diplome, singura „remunerare” a învingătorului în afară de strângerea de mână a activistului, a fost întrebat campion fiind, pentru ce a concurat?. Învingătorul nu putea explica acest lucru. Apoi campion naţional nu era, campion olimpic sau mondial nici atâta, deci pentru ce a făcut atâta pregătire, suferinţă şi muncă dacă de fapt nu este nimic, şi mai mult, n-a primit nimic pentru tot efortul. Problema era că oamenii nu erau nevoiţi să apeleze la ei, mai ales acei de la sate. Ca totuşi să depinzi cât de cât de ei, că altfel nu-şi puteau manifesta puterea, au început a distribui unele alimente şi produse numai pe cartele. Când mergeai după acele cartele atunci ei puneau condiţii, evident că nu de dans. Era raţionalizat petrolul lampant în anii când eram al doilea sau al treilea producător de petrol din lume şi nu-l „vindeau” numai pe ouă. Alcoolul se lua pe cartelă, pâinea, şi altele. Dar toate acestea au trecut. Trist era că ori ce întreprindea Luky, se aflau alţii mult „mai grozavi” ca noi „În ţara fanion”, în URSS. Toate aceste recorduri „inferioare” ne erau explicate de ruşi că noi nu avem tradiţie în cutare ramură, ba nici în cealaltă, că până au binevoit să se retragă din ţară noastră, aproape că ne-au deznaţionalizat în toate.