Nici de această dată, cum poate şi-ar fi dorit Luky, Anica nu i s-a oferit. Actul sexual şi de această dată tot viol s-a numit cam în aceleaşi condiţii în care s-a consumat şi precedentul. A venit să vadă ce-i cu Iftode şi s-a aruncat să se bucure de carnaţia Anicăi nevasta dispărutului. Încă odată satisfăcut animaliceşte, dar învins sufleteşte şi-a văzut de-ale lui. Cu toate acestea, zvonurile cu privire la Cujmir Iftode, la dispariţia lui, luau amploare şi o direcţie nedorită. În ori ce loc din ţara asta există un om, doi, care trag sforile. Nici aici nu putea fi altfel. Pentru liniştirea satului, primul secretar al UTM al regiunii Timiş, a hotărât, la recomandarea primului secretar al PMR, trecerea la „munca de jos” a tovarăşului Banu Luky şi trimiterea lui pe un şantier al construcţiei socialiste pentru greşelile comise în munca de activist. Cum exista un asemenea şantier la circa o sută de kilometrii de satul natal acolo a fost trimis ca şef de echipă la fostul SCMM, recent înfiinţat(apoi va primi denumirea de ACMM).

* * *

Anica Iftode după aceste nefireşti întâmplări, împilări şi violuri, l-a jelit un an cu sufletul îndoliat pe fostul soţ după care născându-şi fiul, a blestemat pământul şi pe stăpânii lui. Printre blesteme a mai spus că neam de neam de-al ei să nu-şi „mai ţină” zilele din munca şi roadele câmpului. Apoi a vândut tot ce a avut, ce nu le-au trebuit „ălora” pe preţuri de nimic şi s-a dus unde-o vedea cu ochii. Era în vremea când se terminase deja cei 32 km şi cele 38 de tuneluri ai Şantierului naţional Bumbeşti-Livezeni şi muncitorii care au lucrat pe acel şantier erau plasaţi la diferite întreprinderi prin zonă, în speţă la Petroşani şi în construcţii. Anica a ajuns aici cu gândul să se călugărească, să renunţe la lumea aceasta atât de ostilă ei, să-şi petreacă viaţa ce-o mai are în rugăciuni şi pioşenie. Numai că stareţul Mănăstirii Lainici ascultând-o, i-a spus că haina monahală are şi ea regulile ei şi cum avea şi acel copilaş atât de mic, care are atâta nevoie de-a fi îngrijit ca să poată trăi, nu prea sunt condiţii de acest fel la o mănăstire. Dacă te gândeşti că cel mai apropiat medic este la Tg. Jiu sau Petroşani, ambele la mai mult de treizeci de km distanţă, se poate uşor presupune că ea nu putea avea liniştea sufletească pe care o căuta aici din aceste motive. Nu i-a mai spus că în acele vremuri sistemul ecleziastic nici nu avea călugăriţe, dar probabil că n-a vrut s-o supere prea tare stareţul cu câte probleme s-ar fi ivit dacă ar avea o femeie cu un copil aşa de mic la mănăstire. Anica l-a înţeles pe stareţ şi chiar a mai înţeles văzându-i în curtea mănăstirii că de fapt, acest locaş de rugăciune, este frecvent „vizitat” de organele puterii, de regulă căutând „elementele trădătoare” din grupul Făgăraş, grup care a fost foarte greu învins de organele de represiune de atunci. Printre miile de oameni care au lucrat pe Şantierul Bumbeşti-Livezeni Anica şi-a găsit o rudenie mai îndepărtată, care a introdus-o în valul acela de oameni care erau repartizaţi să se angajeze, a acelei mase imense de oameni rămaşi de la şantierul recent închis, ocazie prin care Anica a primit un post de ajutor de zeţar la flotaţia din Petroşani.
Beneficiind şi ea de recenta lege care permitea schimbarea numelui, a considerat că o viaţă nouă merită un nume nou. Cu această ocazie s-a rebotezat, luându-şi numele de Popescu. Numele ei de fată era Gârbovan, a renunţat definitiv şi la acesta în speranţa, ca neam de neamul ei să nu mai fie „gârbovit” de nimeni niciodată. După un timp scurt de şcoală şi muncă a devenit preparatoare. Apoi hărnicia neamului ei s-a materializat în titlul de fruntaşă şi la scurt timp stahanovistă. Toate aceste titluri n-o tare mângâiau pe ea, dar erau materializate în premii substanţiale. Aşa şi-a putut creşte pruncul fără gândul „pâinii de toate zilele”, apoi a dobândit ultima categorie de calificare ca preparatoare. Se întâmpla la scurt timp după ce a primit acest titlu de stahanovistă. Acest lucru a făcut să devină cea mai tânără zeţăriţă din flotaţie cu cea mai mare calificare. Cam toate aceste promovări şi evidenţieri să-i fi consumat vre-o zece ani din noua viaţă.