– Fii atent. M-am uitat la ăia din partea asta şi peste treizeci dintre ei au executat altfel desenul. Colegul, la observaţia lui Luky, îşi verifică meticulos încă odată lucrarea, moment în care profesorul supraveghetor îl întreabă:
– Dumneata ai terminat şcoala profesională la noi?
– Da.
– Pe cine ai avut profesor la desen?
– Pe Pityu baci.
– Mda, şi plecă văzându-şi de ale sale. Luky era derutat de discuţia auzită şi cum ceilalţi care făceau „alt desen” se străduiau să termine, s-a decis şi el pentru varianta „preluată” de la cei mulţi. Partea tristă era că „ăia” au greşit cu toţii şi evident au căzut la examen. Cum în sesiunea aceasta de examene nu s-au ocupat toate locurile, s-a mai aprobat încă o sesiune. De această dată Luky s-a orientat ceva mai bine şi acum se număra şi el printre cei admişi. Tot în acea perioadă s-a întâmplat că şi Ioana, fiică-sa, mergea la şcoală în clasa I. Deci Ida avea doi elevi în casă.
Şcoala de maiştri începuse de vre-o lună, când un număr de 18 inşi, au fost chemaţi la direcţiune. Printre ei era şi Luky. Acolo au aflat că între candidaţii din seria a doua, care au dat examen de admitere, se afla şi unul de 58 de ani. Cum şcoala era cu durata de doi ani, acest candidat, dacă ar fi reuşit la examen şi ar mai fi şi terminat şcoala, s-ar fi pensionat imediat după absolvirea şcolii. Nu se ştie dacă aceasta să fi fost motivul pentru care n-a fost admis, dar candidatul de 58 de ani pe acest motiv l-a susţinut în jalba trimisă Comitetului regional de partid, şi dânşii au replanificat examenul de admitere, cu toţi acei candidaţi, care au susţinut admiterea în sesiunea a doua. Cine o fi fost tipul „cu părul cărunt” şi ce pile a avut n-au mai aflat, cert este că Luky a dat de trei ori examen de admitere, pentru a putea fi şi el elev la şcoala de maiştrii. Probleme cu învăţatul n-au avut, cu toate că uneori se găsea câte un profesor care an de an făceau câte o demonstraţie, ocazie care determina cel puţin zece elevi de la şcoala de maiştri se retragă de la cursuri. Mulţi credeau că acest „tur de forţă” e acelui profesor ar fi fost un lucru ordonat de cineva, pentru a mai „curăţa” clasele de neaveniţi, deoarece elevii maiştri fiind salarizaţi pe timpul duratei cursurilor erau destul de „scumpi” pe buzunarul statului.
Profesorul despre care vorbim, avea specialitatea matematică. În „ziua H” a intrat obişnuit la oră. Era un tip amiabil şi avea o metodă de predare deosebită şi nu de puţine ori „destindea aerul” cu câte o glumă, cu recunoştinţă preţuită de elevii mai puţin obişnuiţi cu şcoala. Metoda de predare a acelui profesor era că pleca de la ultima formulă a orei precedente şi din aproape în aproape, sub ochii tăi se metamorfoza acel calcul care în final după simplificări rămânea formula curată pe tablă. Acest model de predare folosea, după părerea elevilor se manifesta ca o fascinaţie. Te capta total. Acelaşi lucru se petrecea şi la trigonometrie când observai că fiecare elev, chiar cu număr mic de clase, devenea capabil să facă interpolări sau de-a duce la bun sfârşit un calcul al probabilităţilor, pe care profesorul respectiv îl materializa, spre fascinaţia clasei, în completarea numerelor câştigătoare pe un bilet de loto. Cam în această fază eram cu matematicile, iar la algebră încurcam frecvent la înmulţirea polinoamelor semnele, ale acelor lungi înşiruiri de litere şi cifre, între care puţini erau dintre aceea care reuşeau să nu schilodească într-un fel exerciţiul. În acea zi l-a scos pe Dragomir la tablă, să facă el înmulţirea acelor polinoame.