Spun colegii mai tineri, care au trecut prin şcoala de maiştri din acea localitate după generaţia lui Luky că „demonstraţia” aceea nu s-a mai repetat niciodată pe parcursul anilor care au urmat.
Luky îşi mai aducea aminte de un „fenomen” destul de răspândit în şcoala de maiştri şi care era de competenţa lui, şi trebuia să fie curmat. În „faza cu profesorul” ştia „că va interveni” un alt tovarăş informator dintre profesori. Şi informările se făceau pe colective, se respectau gradele fiecăruia. Nu mergea oricum. Dar puteţi să spuneţi cum vreţi, desfăşurarea lor însă…
La cursurile de specialitate la şcoala de maiştri, Luky avea profesor un inginer tânăr care era „făcut” prin noua filieră; facultăţile muncitoreşti erau desfiinţate. Acest profesor inginer cu câţiva colegi din clasa lui mai prindeau şi câte un „amator”care băteau cărţile zi de zi oră de oră. Clasa rămânea fără cursuri, nesupravegheată. Luky ştia că trebuie să „aducă la cunoştinţă” aceste lucruri dar nu dorea să atragă asupra şcolii această anatemă, cunoscând că în vizorul organelor superioare şi acel inginer profesor era pe lista posibililor viitori directori şi cum îl ştim, nu era el individul „să-şi bată cuie-n tălpi”. Cel puţin acum a dat dovadă de perspicacitate. S-a brodit ca într-o după amiază „trupa” să se apuce de jocul de cărţi, cu foarte mult sârg. Avântul acesta avea simpla motivaţie că în acea zi colegii lui de clasă au luat salariile. Cum au evoluat lucrurile la acea partidă de cărţi, numai cei care au participat acolo cunosc. Cert este că după o vreme, un alt coleg de clasă care locuia în cămin, a venit să ne spună că moare Someşan. Cumva trebuia anunţaţi medicii de pe salvare pentru a interveni. Şcoala avea birourile directorilor închise. Secretariatul, de asemenea era închis. Singurul telefon accesibil era la poartă, care era la o distanţă apreciabilă. Cineva a reuşit totuşi să telefoneze şi l-au dus pe Someşan la urgenţa spitalului. Atunci nu existau încă maşini personale de aceea telefonul era singura noastră posibilitate de a-i oferi o intervenţie calificată. S-au întors curând cu toţii, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Tovarăşul profesor inginer ne-a ţinut cursurile din ziua respectivă. Printre celelalte discuţii, ale „oamenilor spăşiţi”, Luky o fi auzit vorba „club”. Cunoştea că în Baia Mare existau unele case, unde, neoficial erau folosite, ca şi cluburi ilegale, pentru asemenea gen de distracţie. Unul dintre aceste cluburi se afla pe strada Aviatorilor, un altul, la care a înţeles că mai „apelau”, era situat pe strada Aleea Nouă. Mai sigur era considerat clubul de pe strada Aviatorilor.
După un timp s-a răsuflat şi criza de apoplexie a lui Someşan, că despre aşa ceva a fost vorba. Ei se jucau ca de obicei pe sume mici, în linişte. Cum, necum s-au adunat pe masă toate trei salariile colegilor de clasă, plus contribuţia profesorului în acel joc. Era deja pauză şi s-au gândit să se întoarcă la cursuri. Văzând maldărul acela de bani pe masă, profesorul inginer a plusat ”pe toţi” şi a mai cerut o carte. Când Someşan a văzut că i se duce salarul pe o lună (şase sute de lei) a făcut o criză de epilepsie.