În cuvântul său a spus că în credinţa sa acest lucru este o greşeală, asupra căreia este sigur că se va reveni. Cert era că lumea pe atunci nu credea că era „o manevră” a lui Ceauşescu, ci o măsură administrativă a ministerului învăţământului. Oamenii încă nu credeau ca el este capabil „să trădeze cauza clasei muncitoare”, că el este capul acestei trădări.
Prietenul şi colegul său, acel cu care-şi făceau lucrările de grad împreună, foarte revoltat că trebuia să meargă acasă fără bani de sărbători şi convins fiind că decretul de azi nu-l putea transforma în pâine pe masa copiilor, a întrebat în cuvântul său dacă legea cu „Rolul şi locul maistrului în producţie”, recent apărută, de nu este valabilă şi pentru ei? (6/1968). Apoi, nemulţumirea adunată în anii mulţi lucraţi cu salariile ştiute, nemulţumire care în special era puţinătatea salariului care nu ajungea nici la jumătate din cât câştiga un maistru în producţie, a răbufnit. Au început să vorbească în dezordine, mai mulţi deodată, fapt ce a dus ca puţine lucruri să fie înţelese, din câte au fost spuse acolo. Printre zecile de vorbitori, unul dintre ei a propus ca un număr de maiştri instructori să formeze o delegaţie care să meargă la tovarăşul Nicolae Ceauşescu să îi prezinte ofurile lor. În acea delegaţie erau incluşi atât Luky cât şi prietenul său, colegul cu care participa împreună la colocviul de gradul I. S-au strâns şi bani pentru acea deplasare, care urma să plece cu acceleratul din acea seară, tren care în dimineaţa următoare ajungea în Bucureşti.
Acest lucru nu s-a mai întâmplat, deoarece „membrilor delegaţiilor” au aflat cu uimire că li s-au postat sentinele la uşile apartamentelor. Soldaţii aveau postul fix acolo, la uşa lor şi îi păzeau zi şi noapte. Postul „fix” cu santinelă la uşă a ţinut până prin zece mai. Mai bine de o jumătate de an. Singurul lucru care nu i-a împins la alte fapte mai necugetate era că s-a întâmplat, minune mare, sentinelele erau dintre foşti elevi, care erau acum încorporaţi. Dar băieţii erau militari şi trebuiau să-şi facă datoria. Colegul lui Luky, atunci a avut prima bănuială că acesta este informator. Bănuiala lui se baza pe faptul că în vacarmul care s-a stârnit în acea sală în care era imposibil să se înţeleagă ceva din ceea ce îţi spunea vecinul, despre cei de la tribună nu mai povestim, deoarece rumoarea formată era atât de mare încât practic nu se puteau percepe cuvintele, cum să se poată memora fraze cu conţinut cursiv şi logic. Nici nu putea fi vorba. Din aceste cauze, prezidiul care conducea lucrările a părăsit sala. În schimb, când au început ancheta şi „specialiştii” au început ai pune întrebările, prietenul lui Luky şi-a recunoscut ca identice vorbele pe care el le-a rostit. Aceste cuvinte nu le putea reţine numai cineva care era în imediata sa apropiere. Acela era de bună seamă Luky. Pentru manipularea maselor l-au pus şi pe Luky pe listele celor cărora li se instrumentau dosarele. Cât erau de necinstiţi „ăia” şi cum se făceau manipulările maselor se va pricepe după mai mulţi. Dar încă odată Luky şi-a făcut „datoria”. Măsurile care s-au luat după aceea nu-l mai interesau pe Luky Banu, el îşi continua viaţa în tihna familiei. Dar acestea se întâmplau în 1977 şi vor trece încă opt ani până când muncitorii de la „Tractorul” şi „Roman” din Braşov în loc să meargă la votare au devastat sediul Comitetului judeţean de partid Braşov, aruncând portretele doamnei şi ale domnului Ceauşescu pe jos şi călcându-le în picioare. Unul dintre oamenii care a fost anchetat cu acea ocazie şi-a dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, arzând ca o torţă, spre înmărmurirea şi groaza participanţilor fără voie, care-şi petreceau sfârşitul de săptămână acolo. Doamna Brudaşcu, cântăreaţa, care în acea perioadă era directoarea Casei de cultură din Braşov, a fost destituită deoarece „activitatea cultural educativă desfăşurată de ea”, nu a fost destul de eficientă, dacă oamenii din chiar sectorul ei de activitate se revoltă. De la aceste evenimente, peste numai patru ani se va porni revoluţia în toată ţara, revoluţia care i-a condamnat şi executat pe Elena şi Nicolae Ceauşescu.