Continuu unul dintre ei bătea cu barosul şi celălalt încerca să prindă resturile de blindaje care uneori se puteau transforma în adevărate ghilotine, marginile lor fiind lame veritabile. Pe măsură ce decăptuşit, recăptuşau locurile descoperite pentru menţinerea echilibrului morii. Mai aveau cam o treime de moară de căptuşit, când, după o scurtă oscilaţie, moara a început să se rotească. Barele nou puse au sărit din lăcaşurile lor, împinse de forţele centrifuge. Cânţa şi Amot atât au putut: să sară în sus, încercând cu disperare să se prindă de un segment pe care încă nu au reuşit să-l demonteze. Apoi moara s-a liniştit şi o voce impersonală, venită din gura morii, îi chema pe nume. Era vocea pierită a şefului de echipă, care acum se gândea că va face puşcărie pentru uciderea colegilor în moară. Din înlăuntru nu se auzea nici-o mişcare. Amot şi Cânţa au auzit tevatura pornită după rotirea morii, la care se cuplau şi ceva urlete şi icnete stridente, apoi s-a lăsat o tăcere totală. Şeful de echipă şi-a pus o scândură pe cărucior şi se pregătea să intre în moară pentru a i scoate pe cei doi sau… ce a mai rămas din ei.
Deodată s-a auzit o urlătură ca a unui animal înjunghiat şi, cu lampa în faţă, cu lacrimi în ochi, colegii au împins scândura cu el cu tot, în moară. Era drumul pe care nimeni n-a dorit şi nu va dori să-l facă vreodată. Să te apuci să aduni resturile a ceea ce înainte cu câteva clipe era colegii, prietenii tăi, doi oameni care, după această scăpare şi rotire a morii, pot fi “carne bavurată în sos de pirită auriferă” Colegii îl împingeau încet, hotărâţi, dar şi înspăimântaţi, pe şeful lor de echipă, al lăcătuşilor de la căptuşirea morilor, pe Savin Laibuc. Apoi, cei care-l împingeau au auzit un alt urlet îngrozitor, cel al şefului de echipă, urlet care le-a muiat picioarele şi-au căzut pe bare. După acel urlet, Savin s-a pus pe un adevărat hohot de râs. Era momentul în care echipa de afară, cu privirile în pământ îşi făcea nenumărate cruci în tăcerea care a cuprins hala întreagă. Trupa de la alimentare se pregătea să-l tragă afară pe Laibuc, convinsă fiind că cele văzute de el în moară “l-au stricat de cap”. Simţind mişcarea, Laibuc a mai urlat o dată cât de tare a putut: “sunt vii”, după care l-au tras afară. Pe aceiaşi scândură i-au scos şi pe cei doi care erau acăţaţi de câte un segment ca ciorchinii de struguri. Şi-au revenit cu greu, dar au refuzat să mai intre în moară. Bombonel a venit la ei să-i roage să-l ierte. Le-a spus că din cele trei metode de fixare a morii el a folosit-o pe acea care …nu era sigură şi, scăpând moara din prinsoare, s-a rotit cu ei cu tot. A venit la cei doi ca un mâţ plouat. Urletele auzite de cei doi din moară, erau de la corecţia aplicată de colegii de echipă lui Bombonel, pentru că a adormit şi i-a fugit ranga printre dinţii pinionului de atac al morii.