Numai că aceste “căderi pe gânduri” n-ar putea fi “luate” în consideraţie de către omul simplu ca adevărate meditaţii, dacă n-ar avea continuu sub ochi, alte surse de comparaţie şi viţa apropiaţilor săi, a neamurilor, a vecinilor şi a altor persoane cu care el îşi interferează evenimentele şi cărările. Poate ce-a mai frecventă întrebare justiţiară care-i perforează continuu gândurile ar fii:”Cum de pot trăi unii, şi trăiesc, Doamne, la nişte standarde de viaţă de neimaginat pentru sărăcia lui, şi pe ăia nu-i vede nimeni rupându-şi şalele cu lucrul?”.Apoi nu trece tare multă vreme că parcă-i “sare” o altă întrebare, geamăna primei:”De ce unele meserii sau posturi, de regulă bunicele la remunerare şi fără nici-un gând la realizări, se pot moşteni şi altele nu? De ce de acei care muncesc cu palmele nu se prinde nici odihna, dar nici averile şi alţii, ce n-au lucrat neam de neamul lor, “o duc” foarte bine”. Este evident că la asemenea întrebări n-au aflat alţii “mai cu scaun la cap” răspunsurile, cum să le afle el şi încă de la “prima meditaţie”. Poate că nu el este persoana care să afle acele răspunsuri, dar pentru el, neclarificarea acestor frământări blochează posibilitatea parcurgerii chiar şi cu gândul a acestui drum sinuos şi “omul nostru” nu vede nici-o cale de scăpare.
Sub spectrul sinuoasei situaţii plină de incertitudini se derulează şi întâmplarea care urmează, întâmplare care se derulează în vremile foarte frământate de după cel de-al doilea război mondial care se “terminase” doar de puţină vreme. Dar rănile şi lipsurile s-au cumulat ca o pedeapsă pe capul celor mulţi şi săraci, pe a căror spate au stat şi greutăţile lăsate de ororile acelui război şi care apăsau din ce în ce mai tare. Ei au fost participanţi în război, tot ei s-au şi luptat, lor le-au murit fiii, fraţii şi taţii, iar acum când să se pună ţara pe picioare, era evident că nu vor veni alţii din alte părţi să le facă treaba, ci vor trebui tot ei ca s-o “construiască”. Toate acestea nu erau lucruri deloc simple şi nici uşoare. Să fi trecut 2-3 ani de când evreii au plecat în corpore în Israel. Pe atunci, pentru omul obişnuit, omul care a luptat pentru ţara lui, acest lucru era de neconceput. Să părăseşti ţara în care te-ai născut, te-ai instruit, îndrăgostit şi în a cărui pământ îşi odihnesc oasele străbunii era de necrezut. Şi totuşi s-a întâmplat şi acest lucru. Cu toate acestea, au existat şi evrei care n-au dorit să plece şi n-au plecat. Printre ei se afla fostul proprietar şi patron al băncii, acum proprietar al unei băcănii şi un evreu mai tânăr care era prins între un cerc de tineri prieteni şi prietene, persoane care au refuzat categoric părăsirea ţării. Tânărul era un tip cu purtări oarecum mai libertine faţă de prescripţiile cultului mozaic. Apoi s-au mai aflat şi alţii care au refuzat paşapoartele nou-nouţe cu inscripţionarea pe copertă R.P.R.
În ziua aceea au ieşit din mină cam pe la jumătatea schimbului Toţi minerii acelui schimb din Galeria Nepomuc au părăsit locurile de muncă din subteran. Această ieşire precipitată le-a impus-o răsturnarea a cinci armături pe galeria de transport, situaţie care ar fi putut bloca tot schimbul în subteran. De această dată au scăpat în ultimul moment, reuşind o evacuare precipitată, dar, după cum s-a văzut în siguranţă. Acum fiind împreună, urmau să se apuce cu toţii, să pună mâna şi să remedieze avaria pentru aşi putea continua munca în siguranţă.