Când s-a ivit criza braţelor de muncă, au repopulat minele cu deţinuţi politici. Asemenea tip de rezolvare au găsit ei! Gheorghe al nostru este necăjit, este speriat la gândul că în urmă cu o jumătate de oră putea să i se hodinească pe trupul lui câteva tone de steril, lemne, şine, bandaje şi ce-am mai pus noi acolo să oprim surparea, pe care tot n-am putut-o opri. Cu toate acestea, nu-i bine să judecăm pe alţii şi mai ales să judecăm strâmb, influenţaţi de evenimentele care ne-au umplut astăzi sufletul de groază. După cum şi voi cred că vă mai aduceţi aminte, de vreo câţiva ani, evreii ne-au părăsit. Poate lor să le fie mai bine acolo ori poate le-o fi mai rău. Numai ei o ştiu. Nu toţi au dorit să părăsească ţara şi satul ăsta. Dintre cei care n-au plecat unul lucra chiar în echipa mea, era un bărbat tânăr şi avea pregătire superioară. De ce a lucrat aici acel evreu nu ştiu, dar mai mult ca sigur prin refuzul său de-a pleca “o fi jignit pe cineva” care dorea să-l înveţe minte. Cert este că n-a aflat serviciu nicăieri în altă parte cu toată pregătirea lui de avocat, dacă nu mă înşel. Era om destoinic, nu se ferea de lucru şi nu se plângea de această nedreptate. Era un adevărat ortac, uimitor de priceput, pentru un om cu pregătire superioară care face muncă brută, chiar dacă aceasta era calificată. Îl bănuiam că mai are şi alte cunoştinţe în alte domenii, deoarece, când afla ce trebuie să lucrăm în ziua respectivă, se şi apuca de lucru fără a-mi pune vreo întrebare. Apoi felul în care apuca sculele, lucrul, materialele dovedea că ale sale cunoştinţe erau mai vaste decât îl solicita munca aceasta. Ce să vă mai spun aşa de bine mă înţelegeam la lucru cu evreul acela că, frate dacă mi-ar fi fost, nu mă ajuta mai bine. S-a întâmplat că într-o dimineaţă, un grup de turişti care doreau să urce pe muntele Ineu, a trecut pe aici, pe lângă gura galeriei, cam pe la ora şapte. Noi, chiar am isprăvit, ce-a mai grea operaţie din acea zi, mâncatul merindei, şi ne-am ridicat să intrăm înlăuntru. Am fi intrat dacă unul dintre turiştii de care am povestit n-ar fi strigat ceva înspre noi. O samă dintre noi ne-am oprit şi tipul care a strigat ne-a rugat să-i dăm ceva sfaturi despre cum să facă mai uşor, dar şi în siguranţă, acea ascensiune pe Ineu. Le explicam condiţiile ce trebuiau respectate, condiţii comune, de altfel, pentru conduita pe munte, moment în care ortacul meu, observând că sunt evrei, a pornit o discuţie cu ei în limba idiş. Nici eu, nici ceilalţi n-am mai stat în gura lor, dar o frântură de frază, în limba idiş tot am auzit. Se refereau la faptul că a lucra în mină nu este un lucru demn de un urmaş al lui David şi el, ortacul meu, prestând asemenea muncă, este o ruşine pentru ei şi pentru tot poporul lui Israel. Apoi unul dintre ei spunea că este aproape sigur că el era singurul evreu din lume care lucrează într-o mină.