Oamenii s-au uitat unii la alţi şi i-au zis:”de ce nu? Poftim”. “Mina asta, baia, are ferestre?” Râsul a fost pe măsura întrebării şi din această poveste numele lui Libiceanu (care şi el era o poreclă) a devenit ARE BAIA FERESTRE?.
Toate aceste persoane care au lucrat în minele noastre mai mult de silă decât de bunăvoie au făcut şi ei vechime, după care au avut o pensie. Dar minele, dragă Gheorghe, sunt moştenirea noastră din moşi strămoşi, dacă aşa stau lucrurile cine trebuie să lucreze în ele, cine trebuie să aibă grijă de ele şi la rândul lor să le pregătească pentru fii şi nepoţii noştri, dacă nu noi? Aştepţi să-ţi facă treaba alţii şi să ţi-o servească ţie pe tavă? Cred că acum îţi dai seama singur care-i greşeala ta, Gheorghe!
Aşa era atunci. Acum mineritul trece prin mari dificultăţi care însumează tot ce poate fi mai dezavantajos pentru această latură economică cu perspective certe de desfiinţare a unei activităţi care durează pe aceste meleaguri de milenii. Pâinea acestor slujbaşi nevăzuţi, a acestor spiriduşi ai adâncurilor care scoteau aurul la lumină, ar putea deveni mai neagră sau poate să dispară pentru totdeauna. Depinde de mintea acelor care-şi arogă drepturile de conducători, ce vor mai conduce în această zonă X, zonă cu impact nu numai social, ci şi internaţional.
Citind cele scrise până aici, însumarea necazurilor care trec peste oameni, peste foarte mulţi oameni, nu de puţine ori ne gândim de ce-i lumea aşa? Dacă în multe lungimi de vieţi înşiruite am încerca s-o facem mai bună? Cu toţii avem partea noastră de vină, deoarece scrie clar în biblie că credinţa, de fapt, este numai dragoste. Pe câţi am reuşit să iubim fără a fi invidioşi. Pe câţi i-am iubit, fără a ne gândi :”cu ce ne alegem noi din asta?”, pe câţi i-am iubit numai pentru că există. Ştiam doar că ei poartă faţa Domnului de aceea ar fi trebuit să ne bucurăm ori de câte ori vedeam o fiinţă omenească, pentru că ştiam deja acest lucru? Se pare că încercările noastre de a ne comporta aşa sunt puţine. Şi ce s-ar putea dovedi, este n-am “iubit”, ci numai am vânat locul unde am putea avea satisfacţii, interese şi plăceri. Cui trebuie să reclamăm că acei care încercau să ne spună aceste lucruri n-au reuşit să fie destul de convingători ? De fapt, fiecare în parte nici nu crede că şi lui i s-ar putea întâmpla unele lucruri, de care a auzit că altora li s-au întâmplat deja. Dacă pe noi nu ne lezau, deveneam indiferenţi faţă de aproapele nostru, pe care ar fi trebuit să-l iubim fără profit şi fără condiţionare şi să-l ajutăm. Ne pare rău? Nu cred, deoarece niciodată nu ne-am pus întrebarea cât de “adâncă” este credinţa în care trăim. Ne-am mulţumit cu mimarea, cu superficialitatea, în chiar crezul nostru. Atunci încă nu eram siguri că cine n-are crez, nimic nu are. Se pare că asta am devenit. O fi suficientă această postură pentru un om ? Dacă am ajuns aici, acei ce sunt îndrituiţi să ne diriguiască ne pot preciza de ce n-am putut fi convinşi de aceste adevăruri? Dar acum suntem suficient de convinşi de ce ar trebui să realizăm în această viaţă? Nu va trece mult până când vom da socoteală în cealaltă viaţă, dar care deocamdată nu ne impresionează, putând ca în atâtea rânduri să amânăm acest fel de gândire pentru când a “veni momentul celelalte vieţi”.