Ba am vorbit chiar cu doctorul Ionescu, care m-a asigurat ca nu e nici o problema, ba, chiar mi-a spus ca scoate o “printesa” din ea… vor ramane tinerii cu gatul blocat de tot, intorcand capul dupa ea…Si uite asa, luat de “valul” gurii nevestei, ba, vroind sa vad si eu minunea, am internat-o pe Elvira la etajul IV, la fostul meu coleg Ionescu. Fata, de, cam speriata! Dar doctorul, asistentele si nevasta-mea au linistit-o cu promisiunile lor ca din poveste!
Operatia si convalescenta au durat cateva saptamani. In fiecare zi “cineva” de-al casei tot mergea la Elvira. Mai veneau si rudele ei, colegii,… ma rog… Cand mergeam eu, ma mai intalneam cu cate un cunoscut. Eram in dificultate:
– Ce mai faci? Unde mergi?
– La spital.
– E bolnava sotia … baiatul?
– ?!
– Pai la cine mergi?!
– Avem si noi o cunostinta… din satul meu…
De fapt nici nu stiam ce trebuie sa zic! Eu, la cine mergeam?
A sosit si ziua mult asteptata. I-a fost scos pansamentul. Cu totii trebuia sa fim acolo… Sincer sa fiu, nu prea aveam chef, dar eram curios, mai ales ca Ionescu a tot insistat. Vroia sa se mandreasca in fata mea! Era explicabil pentru ca eu il cam luam peste picior, inca din liceu…Ce-i drept, cam obosisem, nu atat fizic cat psihic. In timpul cat a stat acolo, saptamana de saptamana in casa noastra era un du-te -vino: ba cu rudeniile ei de la tara, pe unele nici nu le stiam, ba colegi, totul era dat peste cap. Mia mea, in schimb, parca renastea. Pe Emil al meu il vedeam mai preocupat de carte, mai tacut… mai nu stiu cum… Da Doamne, mi-am zis! Vine doctorul Ionescu si in prezenta noastra ceremonios, cu explicatii complicate, pe care nimeni nu i le mai asculta, incepe personal sa ii scoata bandajele fetei. Era sa lesin… De dupa papusa alba a bandajelor disparuse fata cu aerul ei natang, cu nasul ala de vultur, acum ni se infatisa aproape o necunoscuta! Parca a devenit o fetita care, nu numai ca nu era urata, era chiar frumoasa… Daca nu i-as fi recunoscut zambetul acela amar, care-I staruia si acum, poate putin amplificat de reactia noastra, as fi crezut ca Ionescu isi bate joc de noi, ca ne-a dus cu presul, si ne arata alta fata!?
– Ei, ce ziceti! ?! se infoia doctorul Ionescu.
– Extraordinar! am exclamat eu fara sa vreau. Toti eram cu ochii mirati, tinta la biata fata. Ei ii venea sa planga, nu stia incotro sa priveasca. Nevasta-mea a prins-o de mana, a imbratisat-o si a pupat-o! La fel si Emil! Mama fetei, intr-un colt, plangea mocnit, saraca! L-am felicitat sincer pe doctorul Nicula si comentam in gand: pentru cativa milimetri de nas in plus sa fie mutilata o fiinta? Mare minune si ingineria asta medicala! Trebuie sa spun ca pentru prima oara am inceput s-o studiez si eu mai atent pe fata. Incontestabil, era chiar frumusica.! Doctorul Ionescu facuse o opera de arta! Cand s-a privit prima oara in oglinda, fata a incremenit! A scapat oglinda… S-a spart. Tot Mia a salvat-o: O! Cioburile aduc noroc! Fata isi ascundea fata in palme. Nevasta-mea i-a daruit fetei un sal bogat: un fel de bolero si o rochie. Ce mai… Toata lumea era entuziasmata si plina de voie buna.
– Peste trei zile “ne-o da acasa”, o aud pe nevasta-mea.
– Cum, “ne-o da acasa”? Adica nu se duce la internat?!
– Barsane! fii cu frica lui Dumnezeu! Nu-i minune ce-am facut noi pentru ea? Doctorul Nicula a spus categoric ca o perioada de timp, cateva luni, trebuie sa traiasca intr-un mediu mai aparte, cu mai putin praf, cu cineva care s-o supravegheze, s-o pregateasca pentru a se cunoaste pe sine…Ori la internat…, draga, tu stii cum e… nu? Este cu autogospodarire. Fata ar putea fi nenorocita, asa ca pentru acest an scolar facem si noi un efort, ca “pomana” sa fie facuta pana la capat… Asta-i!
– Bine… fie… dar… treaba ta…Elvira se comporta din ce in ce mai normal, dupa ce zile in sir se tot studia. Ba fusese prea vesela, ba plangea. Eu mi-am propus sa nu-mi bag nasul, declinandu-mi competenta si mi-am vazut de treburile mele. Totusi observam cum, aproape saptamanal, pe Elvira “cresc” niste haine noi… Deja avea vreo trei rochite, fulare, pantofi noi…