– Domnişoară, te rog, serveşte-ne cu şapte cafele. Barmana care se întreţinea cu “un oarecine” îi spune:
– N-avem curent. (era vremea când lui Ceauşescu i-a venit ideea să întrerupă curentul din jumătate în jumătate de oră, dar n-am ştiut niciodată pentru cât timp se face întreruperea)Maiorul de miliţie vine la masă ca plouat şi se scuză pentru neplăcutul incident. Noi ne-am ridicat şi destul de încet ne îndreptam spre uşă. La o masă, câţiva tineri cu pletele până pe umăr şi cu o îmbrăcăminte destul de neîngrijită , sorbeau ceva. Maiorul se întoarce la bar ca ars:
– Fătucă, pletoşii aceia ce servesc? Între timp noi ieşisem pe uşă.
– Cafea ness.
– Mie nu mi-ai putut da o cafea?
– N-am ştiut că doriţi ness.
– Uite cum facem: până acuma nu m-am ocupat de tine, dar îţi promit că de azi nu te voi mai neglija. Pune tu cafelele acelea şi vezi cum le faci. După ce pleacă oaspeţii mei, o să revin la dumneavoastră . Maiorul, roşu ca sfecla, nu prididea cu explicaţiile şi scuzele cu care încerca să ne facă să uităm micul incident şi să ne reocupăm locurile la mese. N-am avut încotro, am reintrat în localul care între timp a fost privat şi de pletoşi şi am luat loc la masa, care, de această dată, avea o faţă de masă proaspăt scoasă din dulap, cu exact atâtea scaune câţi eram, şi – ciudat – parcă s-au aprins şi becurile. Au sosit cafelele ness…calde. Preşedintele Tribunalului Maramureş de atunci era şi el în acest complet de judecată. Pentru a ieşi din momentul acela bulversat ne-a povăţuit să ne grăbim că suntem în întârziere şi nu vom ajunge la orele zece la Vişeu. Ne-am băut cafelele şi am ieşit precipitaţi, parcă să fugim de penibilul momentelor anterioare. N-am ieşit bine din Sighet că fălcile au început să-mi joace fără nici-o comandă, dar şi fără a putea reacţiona cumva. Cine se uita la mine credea că-mi este frig. Nu pot zice că nu-mi era, dar aceste mişcări necontrolate ale maxilarului erau reacţiile organismului la cafeaua băută. Cafeaua comandată de tovarăşul maior, a fost făcută atât de concentrată de “acea fătucă” că îmi da o stare de exaltare care pornea de la fălcile mele. Poate că acea cafea s-o fi făcut “domnişoara” pentru altcineva şi din greşeală să mă “fi nimerit pe mine, dar fenomenul acesta s-a manifestat numai pe mine, ceilalţi erau „bine merci”. Preşedintele tribunalului văzând cum îmi umblau fălcile ca la turcă, i-a spus şoferului s-o facă la dreapta. Acesta a luat-o pe un drum, cum spun comentatorii de la curse, macadam, pe care n-a fost şi poate nu va fi niciodată asfalt. Nu tare departe era bariera de stat, barieră închisă continuu care era graniţa între noi şi URSS. Ofiţerul grănicer, după ce s-a prezentat, a salutat respectuos pe unul dintre judecători, apoi a ridicat bariera. Am intrat în satul Bocicoi unde exista o şcoală de corecţie pentru minori. Atunci mi-am dat seama cum de-l cunoaşte ofiţerul grănicer pe judecător. Da, a avut dreptate Preşedintele tribunalului. Aici nimeni nu poate să-şi stăpânească lacrimile şi fiecare se străduieşte să şi le înghită. Aici nimeni n-a observat că-mi bat fălcile, deoarece toţi eram la fel de mişcaţi de cele văzute. Nu am stat mult, dar după toate cele văzute la acel orfelinat, nimeni nu şi-a mai adus aminte de păţania mea. Toţi aveau alte gânduri, date de acest loc uitat de lume, cu aceşti copii care erau foarte aproape de stadiul de sălbăticie, deoarece, nu mai vedeau pe nimeni cu anii. Era o stare care ne însoţea pe fiecare şi ne apăsa ca un cer de plumb. Am trecut de priveliştea dezolantă cu copiii nimănui şi nu mi-am dat seama că “jocul maxilarului” s-a oprit. Din acea zi, mi-am propus, chiar dacă se vor mai ivi asemenea ocazii, să nu mai servesc cafele comandate de miliţieni, chiar dacă intenţiile lor sunt lăudabile, aşa cum a fost şi în cazul nostru, pentru că acea cafea a nimerit unde n-a trebuit…