Gross Papa stătea pe şubreda-i bancă de lemn, făcută de bunicul bunicului său şi la care nimeni n-a mai încercat măcar să mai pună ori să mai repare ceva, s-o consolideze. De ani buni parcă a uitat lumea de ea, de aceea acum trebuia să te aşezi cu grijă, să nu se urnească sub propria greutate. Nu numai banca, nici gardurile, nici chiar coteţele animalelor, nici bandurii casei, ce să mai spunem de scândurile cu care au ştablonit cândva casa, toate erau îmbătrânite, roase de vremi. Pe ici, pe dincoace, un ochi mai atent, putea “găsi” în anumite spaţii, locuri prin care să vadă în pod printre rosturile sau găurile dintre scânduri. Familia lor, altădată meseriaşi de excepţie care aveau renume în tot Landul, ba chiar şi în ţară, “topitori” de hârtie din tată în fiu, membri de frunte ai breslei şi ai obştii, erau acum faliţi şi se aflau printre acei meşteşugari pe care soarta-i împinge să dispară. Pe aici nu se mai cerea hârtie. Topitoriile de hârtie se închid unele după altele. Părinţii lui, la vremea lor, au fost chemaţi să meargă-n Transilvania. Dar el, încăpăţinat ca un catâr, nici nu a vrut să audă despre aşa ceva. Cum să părăsească el locurile unde îşi odihneau oasele bunii şi străbunii lui? Dar azi problema lor era mai gravă. S-au întors vremurile. Acum trebuia să le plângă de milă celor vii, morţii mai puteau aştepta. Îndoiala nesiguranţei îi sfredelea sufletul continuu. Ce le-ar putea oferi mai mult un loc străin, îndepărtat, necunoscut. Ar putea avea “acolo” mai mult decât aveau sau, mai bine zis, n-aveau ei aici. Ce era acea tentantă Transilvanie aşezată dincolo de pădurile dese ale Carpaţilor?