Cu toate că pe bârgaie ponderea locuitorilor de confesiune ortodoxă era mare, nimeni nu s-a opus ca Gross Papa să fie îngropat în cimitirul satului, deşi ştiau că omul a fost de religie luterană, protestant. Kosma senior văzuse în alte locuri şi chiar şi în Bistriţa că cimitirele aveau amplasamente strict marcate pe confesiuni. Aici, oamenii aceştia, erau pur şi simplu… oameni. De acum toate problemele erau pe “spatele” lui. Fabrica “lor” îi consuma tot timpul. Nu de puţine ori simţea nevoia unor confesiuni cu nişte oameni cărora să i poată spune ofurile, şi mai ales acele lucruri pe care nu le poţi spune tuturor. S-a apropiat mai mult de Melania după moartea lui Gross Papa şi această ataşare şi iubire de nevastă începea din nou să “rodească”. L-a bucurat mult această turnură a lucrurilor deoarece deschidea un alt front de discuţii, mai tandre, mai visătoare, mai fără lucrurile care se repetau la nesfârşit în producţia de hârtie de la moară. Acum şi acumulările lor, strânsura primea legitimitate, vor avea doi copii, vor avea cui lăsa averea destul de bună pe care au dobândit-o după returnarea împrumutului lui Krauss căruia, ca mulţumire, i-a făcut cadou un murg de tracţiune adus special din Germania dintre renumiţii cai grei care nu se încurcau să tragă căruţa încărcată cu o tonă de materiale. Poate că aşa era bine să procedeze cu recunoştinţă, poate că, aşa cum a făcut Gross Papa, nu şi-a uitat niciodată furnizorii din Germania şi nici oamenii de care s-a ajutat şi nu pregeta a face unele cadouri, cunoscut fiind că micile atenţii şi vizitele întreţin bunele relaţii. În alte planuri aceste relaţii le mai cimenta şi Melania, care făcea dese schimburi de reţete, de alimente gătite ce se bucurau de atenţii deosebite printre”băştinaşii” de aici. Poate că nu s-ar fi bucurat îndeajuns dacă munca, ce acum îl solicita continuu, motiv să preţuiască mai mult zilele când erau sărbători. Sărbătoreau cu tot sufletul, lăsând toate gândurile deoparte. Acum a făcut un tur de “cunoştinţe” spunând tuturor ce bucurie îi hărăzea Dumnezeu familiei sale, când şi el, Kosma, se apropia de cinzeci de ani. Poate că nu s-ar fi bucurat atât, dar Kosma junior crescuse şi era deja în mult dorita cazarmă din Buda, cum pe vremuri Kosma doar a visat. Îşi dorea acest copil, fiindcă omul se simte pustiu într-o casă unde nu se aud voci de copil. Apoi vremurile au început să se tulbure. Le sosea tot mai greu acidul sulfuric. Acesta avea acum alte valenţe pe pieţe. Era oprit de armatele Europei pentru fabricarea prafului de puşcă care se cerea mai mult ca niciodată. S-a trecut în secolul XX şi Marile Puteri doreau o reîmpărţire a lumii. Erau în căutare de noi pieţe de desfacere, noi pământuri, noi averi. Lumea toată se înarma. Acum îi părea sincer rău lui Kosma, că şi-a trimis fiul să se facă ofiţer. Fiul lui era într-o cazarmă îndepărtată, cu gradul de locotenent. Abia trecuse de treizeci de ani. Kosma senior l-a chemat să vină acasă, să stea cu ei. N-a venit atunci. A venit doar când i-a trimis vorbă că mamă-sa, Melania, a murit la naşterea fetiţei, a surorii sale. Odată cu ea a murit şi sora lui şi dorea să se întoarcă la rosturile lor. Nimeni nu putea şti în ce direcţie vor evolua lucrurile în acest Imperiu.