De fapt, nu era chiar vorba de “lecţie”, deoarece locul unde era amplasat orfelinatul semăna cu Bocicoiul nostru, copiii erau aproape de ocean, dar nu l-au văzut în veci şi casa lor era amplasată undeva care s-ar traduce pe româneşte cu ”unde a dus mutul iapa”. Dar sufletul pus în munca lor de cadre medicale şi didactice era la superlativ, cu toate că şicanările veneau din exteriorul orfelinatului. De la şefii care “implantau” personalul. M-am uitat şi nu-mi venea să cred că a rămas cineva pe lume de pe vremea Falansterului lui Diamant, că nu semăna cu nimic din cele ştiute şi citite. La orfelinatul din Câmpia Turzii, carcera era în mijlocul curţii şi, după câte se cunoaşte, uneori copiii, sub un pretext sau altul, nu erau lăsaţi să mănânce. Carcera n-a fost niciodată goală, întotdeauna s-a aflat un elev care trebuia bătut şi dat exemplu celorlalţi. Ce înseamnă o bătaie cu biciul ud şi apoi o săptămână de carceră în baraca de scândură din curte la minus douăzeci de grade este imposibil de gândit, dar aceste lucruri erau experimentate pe copii care arătau puţin altfel ca cei de la Bikenau, deoarece erau obligaţi şi iarna să se spele în… Arieş. Puţini dintre ei au scăpat fără TBC dar, nu şi Kosma. El nu era printre aceia. La aceşti copii deseori confundai salutul cu tusa care îi chinuia continuu, în schimb vocile lor pierite, se auzeau rar de tot. Aceste caricaturi umane erau cei mai buni meseriaşi dintre toţi copiii care făceau Şcoala de Arte şi Meserii, chiar din oraş. În acea şcoală orfanii şi-au dat seama că este primul loc unde ei îşi puteau impune superioritatea în faţa tuturor. Trist era că ei au înţeles să lupte pentru drepturi, prin ceea ce puteau face, prin produsele executate, ei nu îşi înglobau numai competenţa dusă la perfecţiune, ci şi ura strânsă în sufleţelele lor în urma inumanelor tratamente. Lucrurile pe care le făceau, de-o calitate şi utilitate mare societăţii, erau considerate ca răzbunarea lor pe societatea în care s-au născut, dar care a uitat să le ofere şi drepturile umane.
Pe toţi cei “crescuţi” la orfelinatul din Câmpia Turzii îi cunoşteam din depărtare. Ţinuta lor era ori inabordabilă, ori ocolitoare, deoarece nimeni nu i-a învăţat, modul de comportare a unui om normal. Ei ştiau doar ceea ce s-au “străduit cadrele” de la orfelinat să-i înveţe şi puteţi să credeţi că ei n-au avut niciodată preocuparea să le arunce stigmatul orfelinatului de pe ei. I-au învăţat numai să urască şi numai asta ştiau. Nu cunoşteau IUBIREA sub nici un aspect şi nici că iubirea de fapt, este esenţa vieţii.
Kosma a ajuns la vârsta la care trebuia să părăsească orfelinatul. Era major şi terminase Şcoala de arte şi meserii din oraş. Era considerat bărbat. Şcoala a terminat-o printre cei mai buni, fiind recunoscut că era unul dintre cei mai buni meseriaşi universal-mecanici produs de acea şcoală. L-au repartizat la o Fabrică de cherestea din Gara Rodna unde făcea întreţinerea şi reparaţiile la cazanele, motoarelor cu aburi, a joagărelor şi a circularelor. Acolo a întâlnit şi alţi oameni, şi alţi meseriaşi, faţă de care el se purta cu mare reţinere, aproape ca un duşman şi tot timpul bănuitor. Între ceilalţi muncitori erau şi doi meseriaşi de vârstă apropiată lui, cărora sora lor le aducea zi de zi prânzul. Privirile lui Kosma către fata respectivă, care se pare că i-a atras atenţia, erau numai pe sub sprâncene.