Cele câteva tone de metal din care se constituiau aceste subansamblurile necesitau cam o lună de zile numai pentru demontare., o lună-două montarea şi rodarea şi cât o vrea Dumnezeu transportul şi reparaţia propriu zisă. Patronul a trimis după “Domnul Kosma”. Acest personaj a făcut atunci, în acele vremuri, primul portcuţit mobil cu care a strunjit pe loc axul motorului cu abur, de fapt motorul fabricii, fără a demonta piesele gigant care ar fi necesitat şi nişte instrumente de ridicat ce pe la noi încă nu se numeau macarale, ci doar vinciuri şi cricuri, palane. Şi chiar dacă ar fi existat vreo macara pe undeva, drumurile forestiere n-ar fi primit-o. Cât s-a putut bucura patronul respectiv de realizarea acestei reparaţii după acea metodă nu se poate spune. Ce se poate spune este că meseriaşul Kosma a fost premiat cu un salariu (11milioane), un ceas de buzunar cu capace de aur, şi un câine dresat în Germania, Rex, pentru o lucrare care a durat doar două zile. De regulă, după asemenea “aventură”, vestea, boiul, ţi se duce repede. Au început a-i curge alte prestaţii ce erau compuse doar din lucrări pe care alţii nu erau capabili să le facă.
În acea perioadă de înflorire a relaţiilor şi a veniturilor, Ileana s-a dus la “Moara de case” un loc unde un ţăran mai isteţ având câţiva dulgheri pe lângă el ciopleau lemnele şi le asamblau în locuinţe cu două camere care se vindeau bine acelor care-şi doreau o locuinţă. Îmbinările erau făcute “în mucuri”, ceea ce presupunea ca lemnele să fie întregi. Erau mai greu de purtat, dar se puteau pune laolaltă în două trei zile, putând intra în casă. Casele din lemn nu se tencuiau imediat, ci doar când puteai, când adunai cele necesare. Se putea locui în ele dacă lemnul din construcţie era făţat pe patru feţe. Practic, nu existau zidari la ţară. Se aduceau două, trei căruţe de pământ, o căruţă de bălegar de cal, o sarcină de paie, se frământau şi pe bârnele pe care au fost bătute nişte laţuri se”izbea” casa. Acesta era termenul uzual. Părinţii Ilenei i-au dat o buză de pământ lângă drum, unde şi-au aşezat locuinţa nouă, în care de acum se vor adăposti şi cei trei copii care-i aveau deja.
Am putea zice că familia domnului Kosma a ajuns la apogeu. Anii lui de muncă, mobilizarea “pe loc”, tehnologiile de lucru elaborate de el, neobişnuite pentru nivelul tehnic din acele vremuri în România, l-au adus “în faţă” în memoria oamenilor. Corectitudinea arătată i-au adus preţuirea şi totodată şi postul de Şef de Cadre după naţionalizare. Kosma, în afară de familie şi profesie avea o pasiune cam ciudată pentru el, care niciodată n-a putut practica acest sport. Iubea fotbalul c-o pasiune de neegalat. Oriunde mergea, dacă era sărbătoare, prima dată se interesa de locul şi ora la care se va ţine meciul de fotbal, că celor din Bistriţa şi Rodna le ştia programul mai bine ca ora mesei. El, care până la arena de fotbal trebuia să se oprească de cel puţin patru ori, să-i vină suflul, să-şi poată lua un nou avânt spre pasiunea lui neostoită, fotbalul, n-a lipsit de la nici o partidă indiferent unde se desfăşura aceasta..