– Ţie ţi-au tăiat de tot piciorul?
– De tot…
– Stângul, nu?
– Stângul…
Cei doi pacienţi ai Spitalului Giorgio Maison din Madrid, acum în suferinţă, nu-şi puteau despărţi durerea fizică de cea sentimentală, după locurile şi oamenii pe care i-au lăsat acasă, după cei care i-au crescut şi cărora până de curând le spuneau neamuri. Se poate că le spun şi acuma, dar de aici de la patru mii de km distanţă, parcă feţele lor, purtările lor se estompau în ceaţa amintirilor. Mulţi dintre ei, n-o să-ţi vină a crede, se bucură că au fost bolnădiţi în acest idiot atentat asupra trenurilor şi nu au căzut la pat de boală obişnuită, cum acasă li se întâmpla de câteva ori pe an. Aici, fără acte de rezidenţă, nu-ţi ajungeau pesetas-i ca să te tratezi. Apoi spaima zilnică să nu fi “vânat” de poliţişti care repatriau sute de români zilnic, pierzând şi bruma de adunătură ce ai putut-o strânge. Pe lângă aceştia erau bandele de hoţi şi îţi e ruşine să spui că erau tot români care ştiau când se fac plăţile conaţionalilor şi te uşurau de toată agoniseala. Nu puteai reclama pe nimeni, nimeni nu te lua în seamă dacă nu aveai acte. Ba mint. Te luau. Te luau cu totul şi te trimiteau în ţară. Iar cei pe care i-ai denunţat “se îngrijeau” să-ţi rupă o mână, un picior, să nu te mai poţi folosi de ele în restul vieţii pe care-i mai avea-o
– Da, dar acum este altfel, se pornii Vasile, la povestit parcă intuind şi gândurile celuilalt. De fapt, era şi uşor să-i ghicească gândurile, care erau ale tuturor românilor veniţi aici cum au putut din ţară, după ce un an şi jumătate au trăit hăituiţi, neştiind cine-i va prinde primii: Poliţia, funcţionarii de la Oficiul de Emigrări sau cei aşa zişi români care s-au ticăloşit pe alte meridiane şi care-i vânau continuu şi insistent pentru a i tâlhări.
– Într-adevăr acuma este aici Domnul Sârbu care a fost ministrul muncii, când noi eram în ţară şi am “beneficiat” de mărinimia lui fiind disponibilizaţi. Poate-i pentru prima dată când ŢARA se interesează de cei care au rămas fără serviciu şi fără drepturi şi l-au trimis pe domnul Sârbu cu gesturi de protecţie şi caritate..
– Se aude că ne-or da acte. Atunci degeaba au “cotizat” cei înstăriţi să ne mai prelungească termenele, dacă avem acte ciupeala lor s-a dus.
– S-a dus şi ciupeala celor de la emigrări, care nu vor mai avea pe cine speria şi de la cine lua şperţuri, se gândi şi George cu voce tare. Dumnezeu să mă ierte că zic aşa, dar atentatul acesta, din 11 Martie 2004, nouă românilor ne-a adus şaptesprezece morţi, vreo optzeci de răniţi, dar şi mila patriei faţă de rătăciţii ei fii.
– Dintre români nu dintre rromi, cum spuneau unii, că ăia nu merg la lucru. Nouă ne-a adus o a doua naştere pe meleagurile lui Cervantes, naştere prin care ne vor reînscrie în rândurile oamenilor.