Ca orice linie ferată, în trecutul război şi aceasta a avut aportul ei deosebit. Din câte se ştie bombardamentele se făceau cu predilecţie pe căile ferate. Ciudăţenia era atunci că în momentul bombardării trenurile trebuia să se oprească din mers. Şi trenul de care încerc să-ţi povestesc a făcut această manevră, iar capătul lui a fost răsucit de-o bombă, alegându-se din el, din fostele lui vagoane, numai aşchii. Într-un vagon care nu se ştie cum de n-a avut şi el soarta celorlalte părţi ale trenului, s-a născut în acele momente un băieţel. Mamă-sa a crezut că ar fi bine să-i pună numele de Andrei, Protectorul românilor. Eu mi-am satisfăcut stagiul militar la Sibiu. Comandantul nostru de companie, locotenent majorul Ţandea, era fiul unui ţăran din Becleanul Făgăraşului. Ofiţerul şi-a făcut obicei din a persecuta un soldat din grupa a II-a deoarece, motiva el, avea mustaţă şi parcă voit “ca să-i dea apă la moară” soldatul nici nu se gândea să şi-o radă, ştiind că regulamentele militare nu precizează nimic de mustaţă, numai despre barbă. Ofiţerul îi “fabrica” abateri peste abateri, pentru a-i pedepsi încăpăţinarea, şi se pare că s-a ajuns la un moment critic când nici unul nu mai accepta situaţia impusă de celălalt. Starea de nervozitate a ajuns la insuportabilitate şi a “explodat” într-o dimineaţă, în timpul raportului de prezentare şi inspecţie. Imediat după raport şi inspecţia de dimineaţă, a ţinutei şi a armamentului, chiar înainte de plecarea la instrucţie. Ofiţerul comandant, pe nepusă masă îl întrebă pe soldat :”unde te-ai născut, băi, de eşti aşa de şmecher?”. Soldatul parcă în ton cu atmosfera creată răspunde;”în tren toa-lent major”, replică la care toată compania a bufnit în râs. Ofiţerul iritat peste măsură de această replică obraznică, s-a dus însoţit de soldatul insubordonat la comandantul de batalion să-l pedepsească. Acolo s-au lămurit şi răsuflat şi alte lucruri. De la acea răbufnire, am aflat şi eu, că Andrei colegul meu de armă, era pruncuţul care s-a născut în tren pe linia bombardată în octombrie ’43 ce ducea la Baia Sprie. Mamă-sa nutrea speranţa că Dumnezeu o va ajuta să ajungă acasă, unde-şi dorea să nască. N-a fost aşa, dar, minune sau nu, din acel tren au rămas în viaţă numai persoanele care erau în vagonul unde s-a produs minunea naşterii. Câte întâmplări, câte destine pe un capăt de linie care astăzi trăieşte doar în amintirile noastre. Baia Mare Est era o linie predestinată mărfurilor, transvazării lor, a mărfurilor în general. Cu toate acestea se ataşau la anumite ore ale zilei şi câte unul sau două vagoane de personal, astfel trenul de Baia Sprie devenea mixt. Trenul acesta, specializat pe transporturi de minereuri şi mărfuri, tren de servicii şi transvazări, o dată pe an, era prin excelenţă de sărbătoare. Ziua aceea era 15 August, zi în care se ţine Hramul Bisericii din Baia Sprie, bâlciul, cum îl numesc oamenii locului, când toţi călătorii erau în haine de sărbătoare. Trenul era curat şi toţi se înghesuiau să ajungă la cele două slujbe de dimineaţa dar şi la cea de seară. Acesta era cel mai frumos tren de peste an.