În acea zi, a unei ierni nu tare geroase, era rândul meu să aduc borcut de la Anieş. Cu toate că iarna nu era tare geroasă, tot iarnă era, cu zăpadă, cu drumurile destul de slabe şi înguste pentru a transporta lemnul pe remorci şi cu şoferi dinaintea cărora era bine să te fereşti, deoarece pe dânşii problema aceasta, a protejării pietonilor, îi preocupa cel mai puţin. Nu vreau să se înţeleagă că aceşti oameni care cărau “hainele munţilor”, lemnele, erau mai câinoşi ca alţii. Dar cum lemnele, după tăiere, au stat afară, în frig, au prins gheaţă pe ele şi la cea mai mică frânare a maşinii “fugeau” unele peste altele, scoţând cabina, cu şofer cu tot, din ansamblul remorcii cu peridoc cu care dânşii făceau atunci transportul lemnului de construcţie. Deci “plimbarea” pe drumul înzăpezit era mai mult o hăituială decât un obişnuit “mers la treabă”. Aveam grijă şi de olul în care trebuia să aduc borcutul, să nu-l sparg, lunecând sau fugind dintr-o pare în alta a drumului, ca să las liber drumul maşinilor ce neostoit cărau lemnele din munte. De la un timp n-a mai trebuit să fug de colo-colo, ba mai mult puteam merge liniştit pe marginea de drum pe care eram. Era ciudat după ce eşti alergat ca un ogar, mai bine de doi kilometrii, să nu te prindă vreo remorcă sub ea, dintr-odată să-ţi dispară grija aceasta, să poţi merge omeneşte pe ceea ce era atunci drumul. În noua stare a lucrurilor mi-am dat seama că spaimele mele, remorcile, cărora nu odată scăpându-le rocoanţele au măturat casele din drumul lor, se opreau cuminţi pe marginea drumului şi nu în plazul gării unde trebuia să descarce lemnul proaspăt adus. Ceva s-a întâmplat de nu merg să descarce. I-am întrebat de ce s-au oprit? Ei îmi arătau maşinile oprite dinaintea lor. Eram trecuţi de Putinei, nu mai era un km până la borcut şi pe Dealul Cetăţii fugea un om care striga ceva. Omul fugea în direcţia inversă, de unde noi veneam. Văzând că nu-l înţelegem, că urlă în zadar, a dat din mână şi-şi continuă alergarea-i bolborosită. Eu cu Victor ne-am continuat drumul spre borcut, de-a dragul mergeam acum printre maşinile care până acum ne-au hăituit. Înainte de-a ajunge borcut, o patrulă a militarilor securişti, verificau actele oamenilor care se aflau pe acolo. Şoferi, ţărani cu carele şi problemele lor, ţiganii care făceau cărămizi în spatele Izvorului Borcutului, dar care n-ar fi trăit în iarna asta, fără căzăturile de lemne ce rezultau în urma operaţiilor de descărcare-încărcare din plazul gării Anieş care se întindea pe vreo cinci hectare. Ţiganii, iarna, nu făceau cărămizi. Au muncit doar vara şi toamna. Au ars două cuptoare de “cărămidă de mână” cu 35 de bani bucata, plătite de IPEIL şi acum le încărcau, pe măsură ce le soseau mijloacele de transport, încărcau şi trimiteau cărămizile unde era necesar. Treaba lor era de a încărca cărămizile dar mai ales de-a le păzii. Cu această ocazie, mulţumirea lor a fost că i-au lăsat să-şi facă un adăpost în care au iernat. Fericirea lor cea mai mare era că lemnele, căzăturile din lemne, le-au permis să treacă prin iarnă fără grija căldurii. Treceau drumul şi aveau lemne din belşug care nici măcar nu trebuiau sparte.