La un moment dat am pierdut sirul demonstratiilor sefului brigazii. Mi se parea ca totusi Emil s-a apucat de munca, n-o fi el primul care n-a indeplinit norma, dar…
– Dar cu bataia, ce-i?
– A! E de la o fata. De, ca tinerii… dar nici chiar asa! Aici e disciplina, nu bulevard… Dar ce e mai grav e ca a pus pe altii sa-1 bata, promitandu-le un chil de tuica! Iar pentru patru sute de lei si-o tuica si-a vandut munca lui si a colegilor la un particular. Acestea sunt niste fapte intr-adevar grave. Aici nu se permite asa ceva. Nu e in spiritul moralei uteciste, nu e… si seful continua pe acelasi ton. O atare actiune… Noi aici nu am luat inca nici o masura! Daca ati venit dumneavoastra putem convoca adunarea brigazii pentru dupa-masa… daca doriti! Faptele au fost oprite la timp, deci pagube nu sunt… dar o lectie…
– Daca ziceti ca trebuie… adunati brigada.
– Credeti ca la ora 16 e bine?
– Da… e bine!
La ora 16 in acea dupa-amiaza 210 ochi se uitau, si mi s-a parut ca o faceau cu repros, la mine… la tatal lui Emil… Posibil ca multi se intrebau cum a crescut el asa… Sincer sa fiu… eu, nu prea stiam unde am gresit?!
I-am ascultat pe acesti copii timp de o ora. Pe masura ce luau cuvantul se inflacarau mai tare. Nu ca n-ar fi avut oarecum dreptate in ce spuneau, dar parca simteam ca vorbesc din carte, ca la o lectie indelung repetata si acum isi asteapta nota. Ceea ce eu am auzit la adresa lui Emil prea se incadra intr-un sablon. Si-apoi anumite lucruri au ajuns sa le exagereze ca si cum ar fi fost la capatul lumii!
Cand acesti copii au inceput sa-mi vorbeasca mie despre educatie, am simtit ca stau ca intr-o boxa a acuzatilor. A fost cel mai dureros rechizitoriu din viata mea. Mai mult nu pot spune!Votul lor, caci s-a supus si la vot si s-a votat in unanimitate, era urmatorul: in timpul liber Emil sa mai execute inca o jumatate de norma… pana la sfarsitul taberei!
Am plecat. La plecare l-am imbratisat cu tristete si-am incercat sa-i dau curaj! Nu era numai el singurul vinovat. Printre altii vinovati de faptele lui, ma numaram si eu! Undeva , pe malul unui dig, un tanar, cu o chitara dezacordata, incerca sa-si aline dragostea, printr-un cantec tanguit:
Lume, ia sa-mi spui tu mie! Cand e vremea de iubire?
Spune-mi, cand ne-om intalni Si viata ne-om uni…?
Lume… nu ma tine-asa, Ca imi fierbe inima! Lume nu… nu ma cicali Lasa-mi timpul de-a iubi!

La intoarcere am trecut si pe la scoala. Le-am redat tot, asa cum a fost. Din acea zi, ori de cate ori imi era in drum, imi abateam pasii si pe la scoala. Poate mai aveau vesti… dar pana la intoarcerea lui nu am mai avut nici o veste proasta. Am aflat doar atat ca brigada lui a luat un loc fruntas. Si ma gandeam: oare cu ce pret?!
Clasa a XII-a a lui Emil, s-a derulat fara nici o problema. Singura ce se punea era cui sa i se acorde premiul I? Elvirei sau lui Emil? L-au primit amandoi! Cum m-am simtit? Ce sa spun? M-am mai linistit! Apoi au plecat amandoi la facultate, la admitere la “electro”. Din clasa lor au fost printre primii care au reusit de la prima incercare.
Comandantul brigazii de la Vart, unde a fost Santierul National, m-a cautat special. Mi-a aratat ca a primit o vedere de la Emil: “Reusiti amandoi. Multe succese! Cu recunostinta Elvira si Emil!”
– Ei vedeti, tov. Barsan, ce-a insemnat Santierul? Se umfla in pene si ii dadea inainte… Nu-1 mai ascultam. In septembrie Elvira pleca la facultate, iar Emil la armata, trist. Dupa un an Emil termina armata… Elvira era in anul II. in primul semestru au fost ca vechii liceeni. Intr-o zi Emil a venit acasa si mi-a spus:
– Tata, ma-nsor!
– Cum asa? Si Elvira-i de-acord?
– A, nu, nu cu Elvira!
Acum totul era clar. Emil nu era o frumusete, dar era baiat cu bani, caci banii nu i-au prea lipsit, nu se zgarcea cand era vorba de cadouri. Cand era vorba de fete, el intotdeauna “plusa”. O colega, Diana, observandu-1, si 1-a “Insusit”! Si in anul III s-au casatorit (Povestea se repeta).In acel an Elvira a terminat institutul. E inginera. Este tot nemaritata! Emil, in anul IV, a devenit tatal unei fetite!

De un timp incoace Mia nu era in apele ei. Nu-i convenea nimic. Nimic nu-i iesea. Ce mai… tot timpul tuna si fulgera.
– Mia, cum ii merge Elvirei?! Am auzit ca, de un timp, sunteti colege de munca!
– Da! ii merge bine, dar…
– Dar… ce?
– S-a incurcat cu seful meu!
– Si, ce-i cu asta? Seful e tanar, neinsurat, ea la fel!…
– Da, dar…
– Dar, ce-i Mia? Ce nu-i bine, ce te framanta!
– Pai, ce sa-ti spun? Este o situatie ciudata. Parca mi-am pierdut fata! Eu am crescut-o, am scos-o in lume… si-acum uite… Si intra in baie lasandu-ma cu sfarsitul povestii in coada de peste…