– Tovarăşe director, ştiţi de ce nu ne putem noi înţelege?!
-???!
– Dumneavoastră, după câte am observat, nu puteţi să vă coborâţi la nivelul meu, iar pentru mine este mult mai greu să urc la nivelul dumneavoastră. Aşa că deocamdată discuţiile noastre rămân cam în această fază, şi întorcându-se către ortaci: Să mergem fraţilor şi dumneavoastră tovarăşe director; Noroc Bun.
-Ă, Noroc Bun. Aşa s-a încheiat o discuţie inoportună care a rămas de pomină.
Vasile a intrat în front şi era evident că manifestarea de isterie a directorului nu i-a convenit de loc, cu toate acestea era atent să-şi protejeze ortacii şi treburile să meargă bine. Aşa a şi fost numai că nu-şi putea închipui, de ce nu s-a făcut în acea zi, cuplarea coliviei la orizontul lor, care să le scoată minereul excavat de ei şi încărcat deja în vagonete în zilele precedente. S-a mai întâmplat acest lucru aici. Nu era un cap de ţară, doar că nu-şi puteau aduce vagonetele goale, ca să-i umple, deoarece le era blocată linia cu vagonetele pline deja şi aşa rămâneau în urmă cu încărcatul, cu livrarea producţiei la zi. Lucru din frontul de muncă, însă, a mers ca pe roate şi îşi strângeau sculele pentru a pleca acasă. Bine dispuşi, cu traista de merinde goală băgată pe după cap au părăsit pentru încă o zi locul de muncă, sănătoşi. Trebuiau să se strujească pe lângă vagonetele pline care n-au fost transportate afară. Numai că, în cazul în care sunt vagonetele pe linii, locul pe unde mergeau spre puţ, nu numai că este strâmt, dar are şi porţiuni neregulate în spaţiile dintre pereţi şi vagonete şi s-a nimerit ca în această porţiune, pe jos să fie o mâzgă tare alunecoasă. În frunte era Vasile, el a alunecat primul şi cu cotul mâini stângi a reuşit să se rezeme de buza unui vagonet, moment în care s-a desprins o bucată de rocă din tavan, care i-a fărâmat cotul de marginea vagonetului. L-au scos leşinat din mină şi Vasile când s-a trezit a realizat că era în spital. Dureri a mai suportat el şi nu puţine. Nu asta era preocuparea lui. V-am spus că era “servus” cu cine nici nu credeai, şi printre medici avea prieteni şi aceştia erau oameni deosebiţi. Cu toate acestea, ei i-au dat a înţelege că un cot fărâmat, la tehnica de atunci putea avea două variante: ori amputarea mâinii, ori fixarea ciotului într-o oarecare poziţie dar numai ca element de décor. Nimeni nu-şi poate imagina, ce simţea Vasile în situaţia dată, ce înseamnă să treci din rândurile oamenilor, în rândurile neoamenilor. Să devii dintr-un bărbat util, respectat, şi activ, o palidă umbră a aceluia care erai cândva. A refuzat amputarea, dar refacerea ciotului ţeapăn era mult mai îndelungată. După vreo trei luni de bolit l-au lăsat afară din spital. Vorba celuia ;”din avion nu se vedea cum arăta mâna”, care era cum era şi semăna c-o creangă uscată, pe care o putea ridica doar din umăr.