Un asemenea spectacol i-a fost oferit de Ştefan Cel Mare şi Sfânt la Baia, regelui Matei Corvin, care a venit să cotropească Moldova. După acel “spectacol”care a dus şi la rănirea regelui, Matei Corvin a renunţat pentru totdeauna la cucerirea Moldovei. Casele românilor, mai ales a celor de la munte, datorită vremurilor, se construiau “în rate”. Când omul avea puţin timp, îşi făcea un drum în pădure pentru a-şi tăia unu, doi copaci, pe care-i depozita pe marginea drumului pentru a se usca. Sub ei se punea o bucată de lemn sau pietre să nu fie în contact cu pământul. În limita fondului de timp şi a uscării lor, urmau a fi cioplite pe două sau patru feţe. După cioplire, grinzile se protejau punându-se sub un acoperiş stivuit. Operaţia se relua până când omul avea suficiente lemne pentru a începe construcţia casei. Tăiatul lemnelor, transportarea lor pe marginea drumului, cioplirea, protejarea, era o activitate permanentă a fiecărui gospodar de la munte. Construcţia propriu zisă a casei, se făcea pe un “platz” de către mai mulţi săteni. Odată încheiată casa se demonta şi se transporta pe locul unde urma să fie amplasată definitiv pe un zid de piatră. Cu timpul această activitate a început să fie specializată. Au început a se construi nu numai case în “chetori şi mucuri” tehnologie preluată de la daci, ci şi în “bandori”, tehnologie care se pare că au preluat-o de la “musafiri”. Mult mai economică şi care permitea folosirea oricărui capăt de lemn, operaţie salutară mai ales după un “pârjol”. Un alt mare avantaj al acestei metode de construcţie “în bandori” este că se poate construi casa “sub acoperiş”. O prelungire a acestor lucruri, se mai poate vedea şi astăzi în satele de munte unde uscarea şi cioplirea lemnelor pe marginile drumurilor se mai practică. Nimeni nu contestă că aceste lemne înşirate pe marginile drumurilor nu ar proteja un gard, un drum accidentat, dar cauza reală a depozitării acestor lemne pe lângă drumuri, asta a fost. În vremurile de restrişte, când pământul ne era cotropit, utilizarea lemnului în războaie a căpătat forme şi întrebuinţări multiple. Dar nu am reuşit să te plictisesc ? Îl chestionă Anton pe Dan.
– Sincer să fiu mă delectează istoria. De fapt cui nu-i place să-şi cunoască înaintaşii, faptele lor, viaţa lor, dar mă tot gândesc, de unde le i-ai tu pe astea?
– Îţi mai aduci aminte că, noi am învăţat pe vremea când în ţară se aflau ruşii şi mai şti poate că dânşii nouă, poporului român, în istoriile scrise şi comandate de ei, ne-au oferit o importanţă insignifiantă. Eu nu m-am mulţumit cu “bunăvoinţa” lor şi am început să “discut cu Iorga, cu Xenopol” şi alţii cărora nu le era ruşine că erau români. Ei mi-au “livrat” aceste materiale.
– M-ai edificat. Continuă. Îmi place. Deocamdată cum s-ar spune adun date şi apoi vom căuta şi eventuale chichiţe.
– Să revenim şi la formele lemnelor pe care moşii noştri le foloseau bunăoară ca: soldaţi, berbeci, palisade, arcuri, săgeţi, poduri, şei (tarniţe) fluiere cu care-şi cântau aleanul dar şi dădeau diferite comenzi. Apoi despre animalul cel mai preţuit al omului, calul.