In acea zi, 2 decembrie, nu mancase nimic. Nu stia exact la ce-i trebuia cufarul, ca el nu avea niciodata mancare in el, dar probabil ca voia sa-1 aiba, ca era al lui. Cu cufarul dupa el, cu spaima in suflet, umbla epuizat pe Margau, ca un adevarat hot. Toamna a fost lunga si frumoasa. inca se mai putea sta in camasa. Pe tot dealul nu a gasit decat cateva gutui, un fel de mere foarte parfumate si scamoase, dar care lui nu-i placeau, ca “de unde venea el”, de acestea nu se faceau si nu stia nici daca e bine sau nu sa le manance.
Flamand si obosit, spre seara, s-apus pe cufar si l-a apucat plansul. L-a rupt o jale atat de mare, gandindu-se cat de mare-i pamantul acesta si pentru el nu exista o fiinta care sa-i tina parte cat de cat, sa-1 inteleaga, mai ales ca e nevinovat. A crezut ca venind aici, la scoala, invatand meserie, va putea sa-si faca un rost in viata, prin care sa poata duce un trai cat de cat omenesc. Si acum unde a ajuns? Unde sa se duca? Plangea jalnic, sfasietor si nici n-a auzit cand elevii din anul III – mineri, l-au inconjurat si s-au aruncat pe el sa-1 prinda. Spaima din el, poate instinctul de aparare i-a facut pe vreo trei sa urle de durere, de la muscaturile lui. La doi le-a iesit sangele pe nas si mai erau si cativa zgariati. Abia tabarand cu totii o data, batandu-1 bine l-au putut potoli. Dar pe el nu-1 durea nimic fizic, pe el il durea sufletul! Sava un prieten de-al lui, 1-a mai linistit:
– Stai, ma, nu fi prost, ca esti nevinovat. A marturisit Postolache, ma! L-a luat langa el si i-a expiicat ca deja de ieri se stia cum s-au intamplat lucrurile cu valiza lui Somesan. Asa ca tov. director si domn’ pedagog ne-au trimis dupa tine. Noi te-am vazut cand ai coborat scara de incendiu si am si strigat dupa tine, dar se pare ca n-ai auzit. Intre timp, dupa disparitia ta a fost un mare taraboi! Lucrul s-a lamurit cum nu se poate mai clar: Postolache se pare ca a mancat prea mult si a varsat tot ce a mancat. Slanina afumata l-a dat de gol! De aici, la a recunoaste, strans cu usa de noi, n-a fost decat un pas. Dom’ pedagog a asistat din umbra dar n-a putut iesi, pentru ca era acolo unde si imparatii merg pe jos! Ha, ha, ha! Si Tutu dupa o zi de foame si de lacrimi a inceput fara sa-si dea seama sa rada cu ceilalti! Doamne cum i se mai incalzise sufletul! Apoi, fiind convins de cele auzite, a coborat spre internat, insotit de alaiul vesel al celor din anul III. S-a prezentat la dom’ pedagog si acolo, pentru prima oara, acesta i-a intins mana:
– Sa traiesti, Tutule si… treci la programul de seara! Ai inteles?!
– Da, dom’ pedagog!
A doua zi, pe 3 decembrie, se starnise un frig de-a inghetat intreaga instalatie de incalzit la etajul III a caminului II…

* * *
– Bag-seama, nu degeaba ai ajuns tu mare maistru! Te pricepeai inca din tinerete la lacatusarie! il lua in raspar pe cel ce povestise un batranel sugubat din randul doi.
M-am uitat nedumerit intr-acolo!
– Da, da eu sunt :”Dom’ pedagog”!
Si rasul si voia buna a cuprins intreaga sala!