Era bine că nu au abandonat de tot şcoala şi era foarte bine că ei s-au hotărât să continue. În acest context parcă şi sărăcăcioasa lor casă, a început să fie parcă mai prietenoasă. Pe nesimţite, cumpărând azi un scaun, mâine un pat, se reîntregea inventarul şi începeau din nou să se simtă “acasă”. Aveau iar unde să doarmă, nu mai erau obligaţi să se tologească de-a valma pe jos, pe tare şi în frig. Şi cum obişnuia să zică Ion, deja şi-a “găsit” cuiul unde să-şi atârne pălăria. Aceste gânduri îl însoţeau pe tatăl copiilor, în această dimineaţă mergând spre mină. Parcă şi câini maidanezi îl acceptau, nu-l mai hărţuiau dimineaţă de dimineaţă, cum le era lor joaca.
În abatajul în care acum lucra Ion, dădeau 8-10 găuri la două, trei, zile. Apoi le puşcau şi din ele obţineau circa treizeci de vagonete de minereu. Uneori mai mult alteori mai puţin. Depindea foarte mult de modul cum se profila pilierul care le sprijinea tavanul lucrării minere, până când umpleau cu rambleu (piatră) golul excavat. Materialul rezultat de la ultima puşcătură l-au evacuat. Urma ca din nou să se apuce să găurească alte câteva găuri. Era bucuros că ”trăieşte iar”, că era aşteptat acasă de prunci. Că din nou era om în lumea aceasta, că părerea lui era ascultată, cântărită. Cu alte cuvinte conta şi el ceva în astă lume. Lucrurile se aşezau în făgaşul normal şi viaţa şi timpul mergeau înainte. Poate toate ar fi fost senine, i-ar fi dat o mai mare bucurie, dacă ar fi avut măcar o singură ştire despre mama pruncilor săi.
Cu gândurile şi dorurile acestea, îşi pregătea perforatorul pentru a face găurile necesare muncii din acea zi. S-a apucat să găurească. Lucrurile mergeau bine. Capacitatea lui la efort, nu mai era cea de altădată, dar parcă avea puţin antrenament şi se descurca destul de bine. Terminând o gaură, a mutat sculele pregătindu-se pentru a da următoarea gaură. Moment în care se împiedecă în furtunuri şi Tampella, perforatorul lui de treizeci de kilograme îi cade pe piciorul drept. Oricât de repede au sărit ortacii în ajutorul lui, piciorul i-a fost rupt. Ion icnea de durere. Apoi a leşinat. S-a trezit din leşin doar la spital, într-o cameră care avea de “pereţi” doar nişte cearşafuri. În jurul patului său, plângeau copiii lui. Ion se uita la ei cu ochi străini şi abia acum a observat că le-a mai venit rumeneala în obraji după anii de foame prin care au trecut. Uitându-se cu drag la ei, aici înşiraţi în jurul patului, s-a bucurat că are o familie numeroasă şi copiii lui erau copii simpatici. Îi părea rău că-i necăjeşte cu accidentul lui, că sunt nemângâiaţi. Cu toate că nimeni nu a greşit voit, copiii nu-şi puteau da seama de ce trebuie să sufere atâta lume. Cât erai copil era simplu. Făceai o boacănă te altoia, plângeai… Acum nimeni n-a făcut nimic, dar plâng toţi. Toţi sunt supăraţi şi-i greu de intuit când se vor termina supărările. Ion a încercat să-i mângâie pe cap. O durere cruntă l-a liniştit. S-a uitat acolo unde ştia că ar fi trebuit să-i fie piciorul. Locul era acoperit şi se vedea doar o pată mare de sânge. Tot atunci a realizat că nu se poate mişca de la brâu în jos. Se simţea ţeapăn. A încercat să se mişte. Durerea i-a fulgerat fiinţa.