Ar fi urlat cu toată puterea ce-o mai avea, dar îi era ruşine, dar şi teamă să nu-şi sperie mai tare copiii. Lividitatea feţei “n-a scăpat” Oanei:
– Ce-i tătucă ?
– Îm…m…mă cearcă şi pe mine durerile. Fata a cerut ajutorul unei asistente dar Ion a leşinat deja. Asistenta i-a lămurit că-i mai bine dacă l-ar lăsa în grija lor deoarece are nevoie de odihnă şi linişte. Întâlnirea cu ei i-a creat emoţii. Copiii fără nici-o tragere de inimă au părăsit spitalul. Pe drum se sfătuiau ce să facă acum. Ce se va alege de ei. Cum le va fi viaţa după accidentul tătucului. Din câte au auzit, din discuţiile purtate de medici, tatăl lor ar putea rămâne fără piciorul drept, piciorul zdrobit în accident.
– Ziua bună copii, spuse fostul ortac al lui taică-său, Nenea Nelu, care acum era preşedintele Ligii Sindicale a minerilor. Copiii îşi vedeau de drum ştergându-şi ochii-nlăcrimaţi. Nelu fugii după ei şi-i opri.
– Dar ce aveţi copii ? V-am supărat eu cu ceva ? Încercă o discuţie cu ei, el fiind proaspăt sosit de la “negocierile de salarii”şi nu era în temă cu accidentul lui Ion. Copiii au început iar să plângă şi printre suspine încercau să-l lămurească pe Nea Nelu de necazul ce s-a abătut asupra lor şi a tătucului lor. Pe Nelu îl cutremura povestea copiilor, cu atât mai mult cu cât el venea radios de la ”negocieri” şi accidentul acesta l-a bulversat îngrozindu-l. Poate dacă informaţia ar fi venit din altă sursă, nu l-ar fi marcat atât. Aşa…şi chiar unuia dintre prietenii lui?
– Şti Nene Nelule, noi (şi se uită la picioarele lui) şi dumneavoastră şi alţi oameni, avem două picioare, dar se poate ca de acum tătucul nostru o să aibă numai unul! Şi jalea cu care s-au pus pe plâns copiii îi încrâncena carnea pe el.
– Cum aşa copii ?! Ştiţi ce, mergeţi voi acasă că eu mă duc la spital. Ajuns lângă fostul său ortac, a aflat că pe-o porţiune de vreo şase centimetri nu mai are oase ci numai ţănduri de oase. Nelu se gândea că tare rău l-a bătut Dumnezeu pe omul acesta, dacă va trebui să-şi crească copiii numai într-un picior. Nu-şi putea imagina cum ar putea Ion să facă faţă vieţii, creşterii copiilor, stând într-un picior. Ori şi mai rău, lucrând într-un picior.
Nelu s-a dus cu mari speranţe la Medicul şef şi i-a “ilustrat” cât de mult l-a chinuit viaţa pe acest om, care acum este accidentat în secţia dânsului. S-ar putea spune despre el continuă Nelu, nu că-şi ”trăieşte viaţa” , ci că-şi “chinuieşte zilele în viaţa aceasta”. Nelu l-a rugat apoi pe medic, să facă tot ce poate pentru a-l reda întreg pe acest tată cu atâţia copii, încheind:” Domnule Medic şef, dacă ar avea o altă muncă, o altă calificare poate n-ar fi atât de groaznic, dar miner într-un picior încă n-a văzut nimeni pentru că nu-i compatibilă profesia aceasta, cu asemenea handicap”.
– Domnule Nelu cu copiii lui am discutat. O primă operaţie s-a făcut deja, dar problema încă nu-i rezolvată. Nu ne putem pronunţa că va pleca pe propriile picioare din spital. De aici discuţia s-a continuat în termeni medicali-mecanici, cu tije, şuruburi, şi-un întreg arsenal feros.