Angaja ingineri mineri. S-a prezentat şi unul proaspăt disponibilizat la el. Patronul turmei nu i-a cerut curriculum vitae, i-a cerut doar diploma de licenţă în copie seroxată. N-a avut loc nici un interviu. I-a dat un sector cu oi să-l păzească. Omul îşi făcea treaba primită cum putea mai bine. La sfârşitul perioadei de muncă a fost plătit după cum s-au înţeles. Totul decurgea normal. Pe tânărul nostru inginer, îl rodea un gând: de ce i-a trebuit ciobanului ingineri mineri? Munca pe care o făcea o putea face oricine. După o vreme nu s-a mai putut abţine şi a pus întrebarea unui coleg. Acesta într-un moment când patronul nu era acolo l-a dus la birou. Pe pereţii cabanei în rame scumpe erau înrămate toate diplomele lor de licenţă. Interesant, i s-a părut inginerului nostru această formă de expunere ca la un avizier.
– Apropie-te de ele, vei avea ce să vezi.
– Nu prea sunt curate. De ce?
– Pentru simplu motiv că sunt scuipate.
– ??? !
– Nu te-ai lămurit. Tipul aşa îşi manifestă dispreţul faţă de noi, faţă de studiile noastre, faţă de şcoală în general, el care n-are nici-o clasă, dar are o situaţie economică de invidiat, o avere colosală, şi ne mai ”ţine” şi pe noi ce-i cu şcoală. Acesta era procedeul prin care-şi manifesta modul de-a ne umilii şi batjocurii, care-l aplica dânsul în relaţiile cu noi. Prin asta el îşi exprima dispreţul faţă de şcoală şi de noi „ăştia” şcoliţi. Prin asta „ne explica” cam ce am putut ajunge noi, la ora actuală în ţara noastră, din nişte oameni „tobă de carte” la oile analfabetului.

Mi-am dorit să pun şi aici nişte versuri, dar se pare că în viaţa de până acum, situaţia aceasta paradoxală încă nu s-a mai întâlnit. Ori poate e valabilă aceasta:
„Supărat iarăşi Doamne, supărat”

N-a trecut mult de această dată, când a sosit un ordin expres : ”Toţi cei care au fost disponibilizaţi cu ordonanţa 22 nu vor mai fi angajaţi în minerit, vor fi daţi afară, iar cei care i-au angajat, vor fi sancţionaţi” Cu acest ordin toţi foştii disponibilizaţi sunt consideraţi descalificaţi pentru minerit. De această dată lucrurile-s certe.
La aceste lucruri grave şi poate şi la altele, se gândea Nelu, cât şi deprinderea de-a nu duce lucrurile până la capăt de către “unii”. Şi câte lucruri vor trebuie readuse în vechea matcă pentru ca oamenii să simtă şi să preţuiască organizarea lor în sindicate. După vizitarea apartamentului colegului său Ion, după discuţiile cu copii lui şi realizarea stări de mizerie în care a ajuns acest om şi alţii, după consultarea cu medicii s-a conturat ca primă urgenţă stabilizarea situaţiei economice a fostului coleg şi a familiei sale. Cum nu putea rezolva singur acest deziderat, cum a ajuns la sediul sindical, Nelu a dat un telefon Savetei pentru a-i spune cum trebuie să procedeze cu hrana copiilor. Apoi şi-a convocat Comitetul pentru rezolvarea acestor probleme.