Am mai aflat că au şi ei “urechile” lor, dacă puteţi nu le destăinuiţi chiar acestora planurile noastre. Această glumă care a punctat încheierea şedinţei a avut darul să le descreţească frunţile. Ca un subaltern merituos, ce se credea în graţiile şefului, Radu l-a urmat certându-l prieteneşte:
– Ai uitat de vecinul meu, fostul Sef de revir, care-i angajat pe post de vagonetar.
– De el n-am uitat, am uitat să-ţi spun ţie, că toţi cei care au fost angajaţi, aşa cum a fost şi el pe posturi de umilinţă, au fost daţi afară, fără nici-un alt drept în minerit
– Nelule, dar cum se poate aşa o porcărie?
– Răspunsul lor a fost: ”de ce n-aţi citit ordonanţa până la capăt”. Dar cel mai ruşinos lucru a fost de ce s-au pretat să se angajeze pe asemenea posturi.
– Şi…
– Absolut nimic.
Pe acest ultim răspuns, Radu a considerat că-i timpul să se retragă. Nelu era conştient că i s-au pus aceste întrebări cu un scop. De fapt avea impresia că Radu-l urmăreşte, că-i vânează greşelile ca să nu spunem vorbele. Este adevărat că lupta sindicală este o perpetuă stare de veghe, nu se termină niciodată şi mai probabil că nu se poate delimita cert de alte forme de luptă, dar nu credea că în interiorul acestei lupte mai este una pentru funcţii, sau fricţiuni, chiar dacă este vorba despre omul pe care el “la făcut” şi care în aceste momente îi râvneşte deja postul. Se pare că zicala cu: “şarpele crescut în sân” îşi păstrează valabilitatea şi astăzi şi chiar în munca sindicală. După ce au plecat toţi colegii, Nelu a observat că parcă lui Radu “nu-i erau toate corăbiile acasă”.S-a grăbit să-l prindă pentru a vedea ce-i cu el.
– Radule te-am supărat cu ceva,ai necazuri acasă?
– Mă gândesc la câte probleme avem aici la serviciu, cu oamenii noştri, cu Domnii şi uneori mai primeşti câte-o palmă şi de la ai tăi.
– Cum adică? Despre ce vorbeşti?
– Îmi cresc şi mie feciorii şi în loc ca, măcar odată să te întrebe şi ei, ce mai faci, cum te simţi, sfătuiţi de unii sau alţii, îţi fac zilele coşmar. Nu eu o să mă opun schimburilor de generaţii care de zeci de ani caut să aplanez aceste manifestări între copii şi părinţi, dar când vezi că ei nu ti-au înţeles rostul tău în viaţa lui, te doare.
– Cum aşa?
– Problemele mele sunt simple dar nespus de dureroase. Intr-o reclamă “reuşită”, actorul spunea că : ”Îşi aduce aminte cum în copilărie, întotdeauna lua vitamine…” , de fapt ceea ce era omis din acea “reclamă”, era că noi, fiecare om în parte, de câte ori avem nevoie de refacerea psihicului, de “reîncărcarea bateriilor”, facem apel numai şi numai la copilărie. Copilăria noastră trăită mai intens sau mai puţin intens, de a cărui puritate nu ne putem lipsi niciodată. De asemenea apelăm şi la puritatea dorinţelor şi la credinţa nestrămutată că ivirea noastră pe acest pământ, pe această lume s-a întâmplat datorită faptului că ea este,o lume bună, iubitoare, tolerantă.