Sunday, April 05th, 2009 | Scriitor:

Cum necum, adolescenţi fiind, apare prima dragoste, prima iubire şi uneori şi prima revelaţie sexuală, care odată trăită ne pune în mare încurcătură. Abia “după aceia”, realizăm că de fapt a fost fructul oprit de care nu ar fi trebuit să ne atingem înainte de căsătorie. Această “nelegiuire” ne va urmări mult timp în viaţă. A fost vina “ei”, a fost vina lui. Când am greşit dacă de fapt nici nu ştiam ce vom face, sau ce se va întâmpla şi cum va fi. Cu toate acestea imediat “după”, ne-am trezit că nu mai suntem noi cei ce ne ştiam .Ceva s-a schimbat definitiv în noi. Aveam ceva ce nu trebuia încă dobândit, ceva care ne va apăsa de câte ori v-om rememora copilăria. Ne-am lăsat pradă plăcerii necunoscute, atât de plăcute, şi generatoarea a atâtor procese de conştiinţă. La unii cheia căilor spre”plăcerile continue”, spre o viaţă în care ne credem “cineva”, dar mai ales ne tentează, şi credem că avem ceva de negociat. La alţii, lucrul acela poate fi o remuşcare în care nu ne doare atât de mult fapta, cât poate că descătuşarea aceia avea poate şi alte posibilităţi de exprimare în viaţa noastră. Poate că cineva ar fi trebuit să treacă peste toate acele prejudecăţi şi să spună răspicat ce trebuie făcut”atunci” dar şi ce implicaţii are un act sexual. Cred că este prima vânzare mentală, a ceia ce ne credem că suntem, vis-à-vis de ceia ce noi suntem atunci. În cine “suntem şi cum suntem” nu avem nici-un merit, noi fiind”realizaţi” şi protejaţi, ocrotiţi până în acel moment, de cei care ne-au dat viaţă, părinţii noştri. Poate de aici încep greşelile noastre. Uităm de cine a dat “capitalul” şi pe ei îi scoatem din “afacerile” noastre viitoare. Se pare că aici apare adevărata ruptură copil-părinte. În egoismul nostru de copil, nu mai vrem să le cedăm nimic”lor” şi dacă părinţii tot nu participă la “afacere”, nu le mai dăm nici-un rol, este evident că şi sfaturile ce ei ni le vor da, ne plictisesc. Există teama între copii, că dacă vor acţiona după sfaturile părinţilor, nu se vor putea desprinde niciodată de ei, sau mai rău se vor transforma în ceea ce sunt părinţii lor, ceia ce probabil, în mintea lor, este de neconceput. Ei au dorinţa de-a se individualiza, de-a fi ei “cineva”. Aceste desprinderi de familie a tânărului vlăstar se fac foarte rar cu înţelegere şi bunăvoinţă. Cel mai adesea tinerii fac acest lucru în urma unor grave greşeli, atraşi prin teribilismul lor de unele “grupări” nu prea ortodoxe, sau prin scene violente care de regulă rănesc sufleteşte şi părinţii şi tânărul vlăstar care tinde spre afirmare. Se ajunge la lucruri regretabile. Pe nesimţite, fostul copil îndepărtându-se de matcă prin preocupări pe care el consideră că nu ar interesa “bătrânii”, prin răutatea unor “sfătuitori” si care prin aceste “debordări de încrederi şi laude” şi-l fac slugă personală în diferite acţiuni nu totdeauna legale. Îţi poţi imagina că în aceste feluri de desprinderi de trunchi, copiii sunt foarte cruzi cu proprii lor părinţi, care în acele momente au cele mai mici posibilităţi de-a se mai face credibili în ochii şi sufletele propriilor lor copii. Există şi a existat întotdeauna “războaie” între generaţii.

Category: ursite la subsol
Puteti urmari raspunsurile la acest articol RSS 2.0. Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.