– Mergi sănătos băiete. Nelu ieşi din bodegă să ia aer şi-l vede pe Vasile, care după cum stătea îi dădea impresia că pe el l-ar fi aşteptat.
– Încotro, încotro i se adresă Vasile, colegul lui din copilărie. Nelu se gândea la varianta cu “prietenul din copilărie”. Au făcut şcoala împreună, se cunoşteau, nu se certau, dar despre o prietenie cu Vasile, care încă la această oră-şi mai caută “o profesie” , lucrurile erau cam departe. Cu toate acestea, în mod paradoxal, Vasile avea relaţii bune cu toată lumea. După propriile afirmaţii “mineritul nu-i o profesie” chiar dacă el toată viaţa şi-a dorit una. Durerea mare pentru Nelu era că acest terchea-berchea avea dreptate. În cazul acesta viaţa-i dădea dreptate unuia care nu şi-a “agonisit” nici un an pe cartea de muncă şi emitea “judecăţi de valoare” şi în context cu vremurile pe care le trăim. Cât îl priveşte pe Vasile, el s-a mulţumit cu postul de Don Juan al localităţii.
– Ia, mă mai trăgeam şi eu spre casă, îi răspunde într-un târziu Nelu, spre familie şi prunci.
– Vai de capul celui care “trage” la casa lui, îi replică Vasile.
– După cele zise poate ar trebui să te întreb: de ce? dar în acel caz ar însemna că tu şti mai multe despre familia mea decât mine şi asta pare a nu fi adevărat, este doar o simplă ”sămânţă de scârbă”.