De pe Dealul Dumitrii se vedea Cetatea Bistriţei. Biciurile nu conteneau a le brăzda carnea şi a le jupui pieile soldaţilor luaţi robi de la ultima bătălie. Încercaţii luptători ai Cetăţii nu s-a aşteptat la tratamente omenoase din partea învingătorului. Erau dureri de neimaginat, dar erau dureri provocate trupului. Durerile sufletelor lor erau mult mai mari. Ei ştiau că au pierdut tot ce se poate pierde şi asta fără să fi avut posibilitatea unor confruntări directe. Această înfrângere se datora numai trădării a acelora care ar fi trebuit să le stea alături în luptă. Un alt regret era că pe Valea Mare unde-i puteau nimici pe toţi tătarii, au ascultat de rugăminţile lui Ditrich care a cerut creditul lui Aristaldis de-ai permite lui să-i “masacreze” pe duşmani. Aristaldis nici nu şi-a imaginat, că un om cu atâta demnitate în conducerea Cetăţii şi care a dat nenumărate dovezi de loialitate ar fi capabil să-i vândă. Dar după cum s-a dovedit mai apoi, a făcut acest târg pentru o funcţie pe care nici n-o putea deţine vreodată. Se pare că niciodată măsurile de precauţie nu sunt suficiente. Ajungând la porţile cetăţii Bistriţei, căpeteniile mongole s-au folosit de Aulu şi Kondrad ca interpreţi şi nadă, în solia trimisă de Cadan, comitelui de Bistriţa. Comitele a primit solia şi au început negocierile. În acest timp, de comite se apropie un sfătuitor care-i şopti ceva. Ieşind pe metereze, comitelui nu-i venea să creadă ce-i vedeau ochii. Cadan, căpitenia mongolă care cerea pace şi ospeţie, în faţa cetăţii, prinşii legaţi de mâini şi de picioare, de patru cai biciuiţi nebuneşte, îi “dezmembra” pe foştii Moşi ai Cetăţii Rodnei. Probabil că prin asemenea “metode” încerca să bage groaza în locuitorii cetăţii. Furia nu mai avea margini. Aulu şi Kondrad, reuşind să se elibereze au prins pe ceilalţi tătari din Solie şi i-au tras în ţeapă pe meterezele cetăţii în văzul tătarilor. Schimburile acestea de cruzimi de-o parte şi de alta, au dus la o stare de nebunie între combatanţi, începând o luptă disperată pe viaţă şi pe moarte. Practic se sfâşiau între ei. Singurul gând care-i stăpânea: să-şi răpună duşmanul. Au uitat că au venit pentru pace. Toţi c-o furie oarbă se aruncau unii asupra altora. Toţi vroiau moarte şi sânge. Clemenţă nu mai exista, omenia a dispărut. Bistriţa era dotată cu tehnică defensivă de ultim moment. Catapultele, arbaletele, gurile de foc secerau mongolii cu nemiluita. Dar Cadan nu era omul asalturilor prelungite şi păguboase. Prin aceeaşi metodă care a dat roade şi la Rodna, a folosit-o şi aici luând Bistriţa pe care a trecut-o prin foc şi sabie. Kondrad şi Aulu s-au acoperit din nou de vitejie şi în această bătălie. Prinşi cu crâsnicul, Cadan le-a tras pielea de pe ei de vii pe zidurile cetăţii Bistriţa.