Apoi l-a întrebat pe ce loc era Brigada Maramureş. Anton i-a răspuns că ei erau pe primul loc, ar fi putut crede ori ce altceva, dar ştiind elevii respectivi, clasa respectivă, directorul a considerat-o o adevărată insultă, ca să nu spunem un reproş la faptul că l-a trimis acolo. Directorul a pus telefonul jos şi dimineaţa la ora patru a plecat spre şantier. A ajuns în jurul orei mesei. De fapt chiar s-a terminat servirea mesei şi băieţii făceau un fotbal (şi aici au luat locul I). Directorul le-a aflat cortul şi pe Anton. A început să vorbească cu el foarte oficial şi-l întreba bineînţeles numai lucruri oficiale. El nu ştia cât de nebun este Anton şi nu dorea să-l irite. Răspunsurile lui Anton toate erau numai la superlativ, toate erau aici excepţionale. Acum era convins că Anton înnebunise. O să-l aibă pe conştiinţă toată viaţa…
– Anton te superi dacă mă duc puţin să vorbesc şi tovarăşul comandant al taberei?
– De ce să mă supăr tovarăşe director ?
– Dacă vreţi vă însoţesc.
– Nu,nu, nu! Vin înapoi imediat.
– Cum doriţi. Doamne cum o să mai dea ochii cu nevasta lui Anton, cu copiii lui ? De ce l-a trimis pe omul acesta aici şi cu cea mai indisciplinată clasă ? Săracul…Cea mai rea clasă, treizeci şi şase de brigăzi şi el cu derbedeii lui nu ”coboară” de pe locul unu. Noroc că l-a aflat pe comandantul SNT-ului care n-a făcut altceva decât că a confirmat spusele lui Anton. Adică cele spuse de el, de Anton sunt reale şi din câte-l ştia, era un om excepţional care-şi conducea brigada foarte bine şi se vede că-i pe primul loc. Directorul n-a mai stat la taclale, a fugit şi la pupat pe Anton. A fost o mare descătuşare. Nu credea că sunt pe primul loc, dar a reuşit să ţină clasa în mână şi n-a făcut şcoala de ruşine. Doamne ce uşurare. Acum Anton l-a făcut şi pe el, directorul, fruntaşul a unei brigăzi fruntaşe. Nu mai putea de fericire. El se aştepta la o catastrofă din partea acelor elevi, iar Anton i-a dus unde el, n-ar fi îndrăznit să gândească. S-au pus la taifas pe îndelete cu Anton, cu elevii şi nu-i venea a crede, nici acum, că au fost capabili de-o asemenea ispravă. Era posibil ca dracii ăştia care au scos untul din întregul corpul profesoral al scolii, să aducă ei, tocmai ei atâta onoare. Locul I pe SNT, elevii conduşi de Anton şi Iuliu. Ăştia care s-au luat “în dinţi” cu comandantul securităţii şi nici prin cap nu le-a tunat să predea cuţitele. Această informaţie fiind difuzată pe canalele lor de comunicaţii. Directorul parcă trăia un vis, un fapt ireal.
De la aceste şicane, de la aceste anomalii, dar şi bucurii ale vieţii, m-am ataşat şi mai tare de prietenul meu Iuliu, prietenie care completa şi stările dintre noi fiind temperamente diferite.
– De puţină vreme, un inginer miner, profesor şi el la acea şcoală, prin intermediul unor cunoştinţe, care aveau ceva influenţe mai discrete, prin mijloace numai de el ştiute, a reuşit să-şi vadă dosarul personal făcut tot în urma evenimentelor din ’77 ce s-au petrecut la acel cerc pedagogic, a reuşit să afle “suflătorii” lui care nu după mult timp s-a aflat că erau şi ”suflătorii” altor colegi “incluşi” în acele evenimente. Acolo scria că informatorul care m-a “suflat” pe mine era Iuliu “prietenul” meu…