Soarele se scurgea lin în spatele dealului Dura, ca şi cum s-ar prelinge printre degete, aducând o înserare tăcută, dar neliniştită pentru mulţi oameni. A mai trecut o zi, se pare că nu cea mai bună. Carte de faţă abia a primit tuşul tipografic pe primele pagini şi “Electrica” decupla curentul la Regia Naţională a Mineritului Baia Mare pentru datorii neonorate, datorii care s-au acumulat pentru că guvernul nu a alocat subvenţiile promise. Însă adevăratul şoc a fost mârşavul “plan Andersen”, un raport bine plătit care desfiinţează mineritul de stat din România. Lumea credea că solul ţări-i deja epuizat, dar stupoare: în timp ce minele se-nchid şi minerii sunt trimişi în şomaj, firmele străine particulare, se înstăpânesc peste fostele areale miniere. Oamenii, lumea ca atare, este stupefiată de “mersul “ activităţii de profil din ţară. Dacă guvernul ar fi avut banii de plăţi compensatorii, chiar din ziua aceea, din ultimii şapte mii de mineri ar mai fi rămas doar două mii. Soarele îşi continua “căderea” în apus, dar acest apus mai trist ca oricare alt apus, închide răsăriturile speranţelor din sufletele familiilor celor cinci mii de foşti mineri. În al doilea război mondial cota de sânge a României a fost de trei sute de mii de oameni. Mineri au fost până în 1995 jumătate din această cifră. Cam tot în patru ani au dispărut dintre ei mai mult de o sută de mii. La aceste realităţi inimaginabil de crude, cuvintele nu-şi mai au rostul, poate doar: “cine a mai rămas, şi care urmează?”
Ne doare că-n lumina sa
Pământul ţine-o lume rea
(din imnul foştilor mineri)

Baia Mare, octombrie 2002