(marţi, 4 februarie 2003)

În acea zi s-a brodit să avem printre celelalte ore şi istorie, oră care de regulă alungă copiii de la şcoală de frica nenumăratelor date ce trebuiau memorate. Cu un an înainte , o colegă de clasă a surorii mele, prin nişte metode obişnuite elevilor chiulăi, a încercat s-o păcălească pe profesoara de istorie. Eleva nu era printre cele „slabe cu duhul” , dar probabil că ea, în acea vreme să fi crezut că-s mai importanţi băieţii decât istoria şi studiul ei era „ca frunza pe apă”. Fiind în clasa a şaptea, fetele sunt ”mari” şi au probabil şi mari probleme în viaţa lor de 14 ani. Două lucruri erau certe, în marea ei preocupare de-a termina şcoala, numai învăţătura n-o preocupa, iar la insistenţele profesoarei de istorie, în loc să de-a dovadă de bunăcuviinţă, a reuşit s-o insulte. Profesoara era o femeie mai în vârstă, a trăit cele două războaie mondiale şi cutremurul din ’40 din Bucureşti, când blocul în care locuia dânsa s-a dus pur şi simplu înspre blocul de vis-à-vis , spărgându-se unul de celălalt. Femeia nu era membră de partid dar era, ceia ce mulţi au început să ia în derâdere în zilele noastre, o adevărată patriotă. De fapt nu ştiu cum s-ar putea preda istoria unui neam dacă nu eşti patriot. Cred că vă daţi seama că eram la puţin timp de la terminarea ultimului război mondial, în chiar anul morţii lui Stalin.
Profesoara de istorie i-a încheiat media elevei respective, numai că în acele timpuri se dădeau examene de terminare atât a ciclului primar cât şi a celui gimnazial şi de fiecare sfârşit de an la şcolile tehnice şi profesionale. Absolventa noastră, după vreo săptămână, mai consultându-se şi cu alţii, şi-a dat seama că şi-a tăiat creanga de sub picioare. Cei mai mulţi au sfătuit-o să meargă să-şi ceară scuze, de la doamna profesoară şi apoi să se apuce să înveţe istoria. Dându-şi seama că nu prea posedă cunoştinţe la această materie, nu s-a dus să ceară scuze, deoarece considera că tot n-o va trece neştiind nimic. A venit şi examenul care nu va fi uitat nici de absolventă, nici de profesoară dar nici de elevii care au participat la acest eveniment.
Absolventa a tras biletul şi a început răspunsul care curgea foarte frumos, clar şi precis. Era de necrezut să asculţi asemenea răspuns din gura unei eleve ce cu greu a scăpat de repetenţie. De aceea profesoara nu s-a lăsat furată de frumoasele răspunsuri şi a început cu întrebări suplimentare, care practic vizau toată istoria. Absolventa, fără a se precipita îşi continua frumoasele răspunsuri. Era incredibil. Profesoara s-a ridicat de la masă şi a felicitat-o. La amândouă le curgeau lacrimile şi amândouă nu puteau să se scuze una celeilalte. Cine o cunoştea pe Doamna Călugăru ştia că acele scuze şi lacrimi erau de fericire. Mulţi dintre foştii ei elevi, la insistenţele pertinente ale Domniei sale asupra familiilor foştilor elevi, au devenit oameni pregătiţi, oameni de bază în domeniile pe care le-au abordat, cu toate că pentru o familie de la ţară şi mai ales una de la munte, efortul familiei de-a „ţinea” un copil la şcoală era incomensurabil. Susţinerea ei însă era un atestat. Nu vreau să spun că au fost puţine fost cazurile când ea le plătea cheltuielile foştilor elevi aflaţi în pregătire în diferite şcoli. Noi tinerii aspiranţi la marile probleme ale lumii, ne uitam la profesoara noastră ca la o zână care ne vrăjea zi de zi. Pentru noi orele de istorie se transformau în basme şi legende cărora le insufla viaţă profesoara noastră, doamna Elena Călugăru. Avea şi o voce impresionantă care cucerea pe ori cine. Dacă dânsa ni se adresa cu:”copii” , ne şi simţeam protejaţi total, în spatele cuvintelor rostite de dumneaei. Într-o zi ne preda „lâna de aur”. În sală se auzea foşnetul frunzelor prin geamul deschis. Noi, probabil cu gurile căscate, nu recepţionam nimic în afară în afară de minunatele peripeţii ale argonauţilor în aventurile lor spre mult râvnita „lână de aur”, povestite de iubita noastră profesoară de istorie, cu vocea ei atât de caldă, de calmă şi convingătoare. Era atâta concentrare la oră că ni se auzeau respiraţiile. Pluteam pe aripile poveştilor, când o explozie extraordinar de puternică, pe unii ne-a trezit, alţii au leşinat, iar nu puţini urlam de groază. După ce a trecut valul spaimei, şi după ce ne-am liniştit, ni s-a spus, apoi am plecat şi noi să ne convingem, cum unui camion al Sovromului, rechiziţionat din timpul războiului, i-au făcut explozie toate roţile odată. Frica ne-a trecut, dar a noastră părere de rău a fost întreruperea predării acelei minunate lecţii care n-a fost unică, dar după acea spaimă parcă ne era teamă să ne mai lăsăm furaţi şi purtaţi de vis. Poate că dacă veneau argonauţii şi nu sovromiştii…Aşa ne aducem aminte de-un dascăl doamna Elena Călugăru, care s-a bucurat întotdeauna de dragostea şi preţuirea foştilor elevi.