Ieronim, Buluc, Tersansky si Flama erau deja stahanovisti. Era greu sa fii stahanovist, dar era un lucru de fala si… banos.
Anul trecut, cand au fost declarati stahanovistii, s-a tinut o adunare cu toti muncitorii exploatarii, cu toti conducatorii. A venit si un tovaras de la raion care le-a inmanat personal diplomele si insignele de stahanovisti. Ce frumoasa festivitate! Cei mai vrednici mineri!
Apoi a venit si Ziua Minerului, ce de premii s-au luat! Cu banii aceia unul si-a luat o pereche de boi, altul doi porci de taiat. Erau bani seriosi… Si fanfara, fanfara canta parca numai pentru ei… Toata ziua, buna ziua, Strauss se-nvartea pe langa ei, dar nu numai Strauss i-a curtat. Cati mineri, si mai tineri si mai batrani nu doreau sa fie in brigazile lor, ii flatau si-i doreau in preajma lor… Aveau si avantaje!
Atunci cand esti stahanovist nu ti se mai repartizeaza locuri de munca “In ordinea alfabetica”… Sefii au si ei grija de stahanovistii lor…Atunci aparusera si perforatoarele. Doamne cat praf mai faceau la inaintari, dar la lucrari in suitoare?! Nici nu e bine de vorbit… Toata cazatura din gaura iti venea in fata, in gura, in san. Cu perforatoarele cu apa era si mai greu de lucrat.Totusi Buluc, Tersansky si Flama nu lucrau cu perforatorul niciodata fara apa cu toate ca era mai greu si se se intepenea mai des sfrederul in gaura. Pe Ieronim, in schimb, de cate ori l-au vizitat ispectorii cu protectia muncii, de atatea ori l-au si sanctionat! Perfora continuu pe uscat. Cand iesea afara din mina, avea ochii jucausi si limpezi, dar in jurul lor parca avea o chiciura groasa. Semana cu un clown. Cu toate ca era o faptura firava, la prima vedere, pe multi i-a lasat in urma harnicia lui, el fiind unul dintre primii stahanovisti. Pacat ca nu intelegea raul pe care si-1 face pentru el si pentru altii, perforand “sec” si inhaland praful din “botul” perforatorului. Ceilalti trei se mentineau si acum in frunte. Ieronim, nu! Nu s-a putut mentine pentru ca nimeni nu putea perfora 6 ore in praf. Deci, nici el. Asa, incet-incet a inceput sa se vorbeasca din ce in ce mai rar despre el. Incepea sa se stearga din legendele minerilor. Toate aceste lucruri imi framantau si mie zilele si noptile.Anul acesta am tras tare, am dorit sa fiu si eu printre cei alesi. Norma de stahanovist mi-am facut-o, dar si-au facut-o si alti 13 mineri. Deci trebuia facut ceva deoarece nu se putea promova mai mult de patru mineri in randurile stahanovistilor. Si promovarea aceea era cu “norma”, trebuia sa fii cel putin unul din cei patru.
A explodat un cablu si am pierdut doua atacuri, iar acum sunt al saselea. Dar o intamplare norocoasa mi-a iesit in fata! Cand am vazut geoda (un gol mai mare in roca) dupa puscare, parca mi-a intins Dumnezeu mana si Dracul mi-a acoperit ochii. Sa-ti pice 6 m in plus fara sa faci nimic, fara nici un efort, asta nu se intampla de doua ori in viata nici unui miner!
Asa ca toate gandurile si simturile mele erau concentrate cum sa “camuflam” pomana care ne reinscria in randul celor mai buni. Stateam si ma uitam la ortacii mei. Ei intotdeauna au avut o incredere oarba in mine. Asa i-am si impins ca pe niste orbi in cursa aceea de soareci, fara ca eu sa fi facut totul pentru ca lor sa nu li se intample nimic? Intercalatiile de caolin suprapuse, pitrele care sunau surd, umezeala ce a crescut, si cu toate acestea nu mi-a trecut prin minte sa fac prima indatorire a minerului – copturirea! Oare oamenii acestia ma vor ierta? Dar nevestele lor, copiii lor? Mama zicea adesea: “Cine fuge dupa bani, nu are timp pentru semenii lui!” Situatia era de-a dreptul penibila: am trecut de cel putin sase ori prin frontul de lucru si cu toate astea eu nu am apucat sa vad cum sta coptura ca o ghilotina deasupra capului nostru. Acum, cand deja terminasem de armat si bandajat, cand sa iesim afara ne-a facut figura! Bine macar ca nu a strivit pe nimeni. De patru ore eram prinsi in acest fund de sac… “Subarul” care a “sectionat” galeria avea circa 20t, cat pot sa-mi dau eu seama din aceasta parte, dar putea avea oricat, ca noua ne arata o singura fata…Pe noi nu ne-a strivit, dar conductele de aer si apa da. De fapt, noi nu stiam daca astea s-au intamplat, fiindca la sfarsitul schimbului aerul se opreste. Timpul se scurgea greu. Eram prizonieri de 4 ore. Ne uitam unul la altul si nu ziceam nimic.
Stiam ca unul dintre noi urma sa rabufneasca. Altfel nu se putea… Asa se intampla intotdeauna… Asteptam sa vedem acum ce va fi! Ce ghinion… ce ghinion… sa te intorci in front sa-ti iei traista si hainele si sa devii prizonierul acestui mormant de piatra… Coptura cazuta avea grosimea de 4 – 5 m. Ca cineva sa ne scoata, daca ei ne-or fi observat lipsa, deoarece probabil ceilalti au iesit deja, le-ar trebui 4-5 zile de tarnacop si picamer, ca de explozie, nici nu putea fi vorba, nefiind cunoscute dimensiunile rocii care a umplut ca un dop toata galeria.