(18 august 2001)

Secole de-a rândul, milenii chiar, ne-am lăudat şi eram mândrii de noi, de românismul nostru, de limba şi obiceiurile noastre, de costumul românesc din ce în ce mai scump, de horele noastre, de omenia noastră. Secole de-a rândul, milenii chiar, eram entuziasmaţi că semănam la port şi expresia feţei şi a mândriei pe care-o exprimă (laudă acelui care a făcut acest lucru) dacii pe Columnă, omagiul imperial adus lui Traian după cucerirea Daciei. Uni-i spun actul de naştere a românilor, cert este că oamenii sculptaţi acolo au şi astăzi aceleaşi feţe cu ale noastre, dovadă că acei oameni au fost şi sunt poporul băştinaş al acestor locuri. Până la al doilea război mondial, la toate adunările la toate ceremoniile, populaţia satelor şi diriguitorii lor care reprezentau poporul român, erau costumaţi în portul popular românesc. A venit războiul şi ca în ori ce parte a lumii şi aici s-au împuţinat bărbaţii şi acolo unde lipseau bărbaţii, femeile trebuiau să le i-a locul. Femeile noastre, mamele noastre, au fost adevărate păstrătoare de naţie. Ele erau dascălii şi transmiţătorii de tot ce înseamnă românesc, de cântece de cusături şi jocuri, obiceiuri şi educaţie. Dacă au trebuit să muncească pe post de bărbaţi, vederea le scădea la cusut de mărgele pe ii şi zgărdane, acul tremura şi oboseala le frângea oasele. Până prin 1982 când populaţia masculină cu cea feminină s-a echilibrat. Ar fi trebuit ca în acest domeniu să avem o mică revelaţie. N-a fost posibil. În ţara noastră tinde să dispară un cuvânt milenar, soţie. Sau altfel spus :”să o ţină”soţul să fie capabil să-şi întreţină nevasta şi copiii din ce câştigă el, bărbatul. Nici altădată şi nici acum nu se poate. În căutarea unui serviciu, femeia vine la oraş. Cam tot prin ‘82-’83 populaţia urbană se echilibrează cu cea rurală. Da, dar în afară de femei mai fug din sate şi ţărorăşenii, cum îi cataloga un distins ziarist, pe acele persoane cărora munca la sat li-se părea prea grea şi se transformai într-un fel de NILĂ( vezi Moromeţii lui M. Preda), oameni, care neplăcându-le munca de nici-un fel, nu le-a plăcut nici învăţătura, ei rămânând doar la ce era vulgar în satul lor. Ăştia s-au adunat cu « şmecherii » de oraş şi uite aşa horile au devenit un Disco vulgar, cu bâţieli ce ăntrec spasmele vacii nebune. Aici suntem. Se pare că ne cunoaştem fiecare potenţialul, dar pământul a fost dat cui nu i-a trebuit. Cojoace nu se mai fac fără piei de oaie, maramele fără fir de borangic şi altele ca acestea.Cu toate greutăţile prin care trece acum ţara, cineva ar trebui să ia cîte ceva din cele prezentate aici, şi să faciliteze meşteşugurile tradiţionale, asanarea folclorului şi poate chiar nişte bani care să permită punerea unei noi cărămizi la românism, la educaţie până nu reuşesc toşi copiii să-şi lovească părinţii cu picioarele (se pare că pentru astfel de sporturi s-au aflat bani) altfel vom deveni toţi Levişi.