Stefan a fost primul care a inceput sa dea semne de enervare. Era cel mai tanar, neinsurat. La inceput numai a bombanit, apoi i-au iesit din gura o ploaie de injuraturi cu o anumita destinatie, de la ortaci si pana la tot universul. Nimeni nu a zis nimic. Nimeni nu i-au facut nimic! Eu am luat un picon si am inceput sa cercetez piatra, asa cum ar fi trebuit sa fac poate acum 12 ore, inainte de a cadea coptura. Injuraturile lui Stefan au devenit suparatoare, isterice, enervante, si lansate cu amplitudine. I-am aplicat o pereche de palme de a ramas nauc. S-a retras ca un caine plouat langa stalpul unei armaturi. Nimeni nu i-a mai auzit gura… Cercetand piatra am constatat ca intercalatiile de caolina impart coptura in mai multe sectiuni. Cu ranga, cu piconul, am reusit sa detasez o bucata buna ceea ce i-a facut pe ceilalti patru sa sara in picioare cu picoane si rangi sa studieze roca. Spre bucuria mea, si ei au ajuns la acelasi rezultat, fapt care mi-a dat un avant deosebit de lucru.
Observand ca au aparut broboane de sudoare mai altfel si mai repede decat trebuia, le-am spus ca trebuie sa avem grija de aerul ce-1 avem, deci sa-1 economisim. Astfel, am hotarat ca va lucra doar unul singur, iar ceilalti se vor odihni. Va arde doar lampa celui care lucreaza. Sa nu se culce nimeni chiar pe vatra. Nu stiam cum stateam cu CO2-ul. Au trecut cam 12 ore de prizonierat. Respiram destul de bine. Ma ingrijora faptul ca de “dincolo” nu se auzea nimic. Am batut si capetele de tevi din partea noastra, dar nu ni s-a raspuns nimic. Oare sa nu fi stiut nimeni ca “brigada lui Toma” s-a blocat in inaintare? Trebuia sa continuam. Trecusera deja 14 ore. Ne perindam cate unul la sapatul minusculului tunel. Tineretul se cam inghesuia la “redeschidere”, dar am esalonat lucram in asa fel ca fiecare sa treaca la treaba numai atunci cand ii venea randul. Au mai trecut 6 ore si inca de “dincolo” nimic… Gandurile ma copleseau. Oare chiar vom muri?! Acesti ortaci ai mei sunt sortiti sa aiba cel mai adanc mormant si asta fiindca eu am fost cu gandul la bani, la glorie, si nu la oameni? Pentru ca am vrut sa fiu stahanovist cu orice pret? Ma gandeam uitandu-ma la ei: raman trei vaduve si opt copii fara tata. Si pentru ce?… Cand mi-a venit mie randul la spart am luat “portie dubla”… Nimeni n-a comentat. Lucrand am observat ca puterile ma lasa, nu atat cat sa observe si altii, ortacii mei, dar simteam ca eforturile depuse sunt parca prea mari…Asa-i batranetea imi ziceam… Oare nu mai avem aer, oare era vreo amenintare de bioxid de carbon?… Toate la un loc…Dupa ce am pus jos sculele am simtit un junghi in piept si parca imi statea ceva in gat. Speriat am stat un timp linistit sa nu fiu observat de ceilalti. Au mai trecut alte 5 ore… Sapatul mergea multumitor, cu toate ca noi cam “sarisem” peste vreo patru mese si nici apa nu mai aveam… Tunelul nostru avea deja 2m. Au inceput sa ma doara si bratele si parca pielea se strangea pe maini. Respiratia ne era ingreuiata. Pe mine ma strangea continuu ceva de gat. Ma simteam extrem de obosit. Dar acum nu mai puteam sa iau portie “simpla”…. Ar rade cu totii de mine… M-am apucat iar, lucrul mergea bine, dar crestea greul din piept si durerea in brate. Capul incepuse sa-mi vajaie. In aceasta stare parca am inceput sa aud ceva zgarieturi de dincolo… Nici nu indrazneam sa vorbesc. Ma uitam la ortaci, la reactiile lor. Si ei erau nelinistiti, dar se vede ca se stapaneau. Deci ceva era! Nu numai mie imi vajaia capul… Am impins cu putere ranga si un aer rece si umed m-a palit in fata. Am inchis ochii. Lumina era prea puternica pentru mine.
Ortacii nostri, dupa 23 de ore de munca, de intuneric, de chin, de ganduri negre, ne-au scos…Au luptat asa cum numai minerii stiu sa lupte, cu vrajmasie… De puscat nu au puscat pentru a nu urni pe noi si alte copturi! 23 de ore un orizont intreg de mineri nu a plecat acasa pana ce ortacii nu au fost “smulsi” din “tarcul” lor. Durerea din piept s-a mai atenuat. Am inceput sa plang si sa-i rog pe fiecare pe rand sa ma ierte…Ei se uitau la mine ca la unul care nu stie ce zice, credeau ca aiurez, ca nu-mi sunt mintile acasa. Eu, in schimb stiam…
Cu subele lor ne-au invelit pe spate, ne-au dus la spital. Ortacii mei au fost lasati acasa in aceeasi zi, eu nu… Facusem un preinfarct. N-am devenit stahanovist, dar nu-mi pare rau!
Scump il putea costa fuga dupa glorie pe colegul nostru, concluziona inginerul Ardelean, un tanar ce de curand terminase facultatea. Eu, continua el, neavand inca experienta subteranului, v-as relata un caz petrecut in Institutul nostru si intitulat:
Si voi la fel ?