Profesorul Teodorescu batu la usa. De dincolo se auzi un “poftim!” sters, fara viata, obosit. Teodorescu intra.
– Buna ziua, domnule decan!
– Teodorescule… colega… poftim… sezi… Buna! Ce mai e nou? il asalta decanul, iesit din amorteala lui de mai inainte.
– Sa nu ma intelegi gresit, Vica, reia Teodorescu, eu nu am venit sa povestesc despre lucrarea ce-o facem in comun, ci despre cu totul altceva… O problema mai aparte, se scuza Teodorescu.
– Tase, imi imaginez ca daca ai venit “e ceva”!
– De fapt, daca ma gandesc bine, chiar si “lucrarea ” ar putea fi afectata, poate chiar amanata o buna bucata de vreme, pana se va realiza.
– Cum asa?!
– Colectivul nostru de cercetare pe care-1 conduc, de fapt toti cei care lucreaza la inventie si stii tu care… daca-ti mai aduci aminte chiar de toti, ca printre ei se afla si doi studenti eminenti, dupa parerea mea, si nu numai… intrucat ei au fost recunoscuti de colegii de an ca fiind cei mai “straluciti”.
– Ei si?
– Ei… unul din ei, Tomoioaga, Victor Tomoioaga, este de nerecunoscut, pur si simplu ma pune pe ganduri.
– Cum asa?
– Cu invatatura-i aproape pe branci… asa cum se exprima un coleg de-al lui, are multe absente, nu a realizat nimic din ce si-a propus si si-a asumat sa rezolve la acea inventie, si colac peste pupaza i-a batut mar pe doi colegi, cred eu, fara nici o vina.
– Povestea studentului Tomoioaga ma ingrijoreaza! Si tu zici ca aceasta cadere a lui nu ar avea nici o cauza? Nici o explicatie?!
– Sa nu ma intelegi gresit. Nu exista efect fara cauza, dar colegii lui zic ca nu numai noi, cei din nucleul de cercetare, “am reusit” sa nu il mai intelegem. A devenit un caz… Ceea ce este cu atat mai ciudat, cu cat este un tanar cu o exceptionala inteligenta nativa. Toate incercarile noastre – “prelucrarile” cum le numeste el – nu au dat roade.
– Da, este intr-adevar o problema… Dar ceea ce ma ingrijoreaza din ceea ce-mi spui tu este ruperea lui de colegii de grupa si in final de noi, cei din cercetare! I-am fost niste “colegi” apropiati. Poate era mai bine sa fi descoperit mai devreme eventuala cauza care il “macina”, sa-1 fi putut “scutura” putin inainte de a ajunge aici. Cazul poate duce la repetarea anului sau chiar a eliminarii lui din facultate. Dupa “straduintele” lui poate candida la ambele “acte de bravura”.
– Uite, asta-i! Dar scopul venirii mele este sa va propun sa meditam ce mai putem face sa recuperam aceasta “inteligenta”, sa-1 punem pe linia de plutire, sa reusim sa-1 ducem ca sa munci.
– Daca ar fi fost un student obisnuit, da, dar el, steaua studentilor… Ce sa zic?…
– Vica, eu am rumegat singur aceasta problema fara sa-i dau de capat. Acum te las sa te mai aduni si tu si propun sa ne mai intalnim si sa discutam. Cu bine!
– Cu bine, Tase.
Vica, decanul, era un om ajuns la 50 de ani, cu o experienta serioasa bazata atat pe activitatea teoretico-stiintifica, cat mai ales adusa din activitatea practica, de la munca cu oamenii. Conducator fiind, decan, nu se da inapoi de la munca efectiva de cercetare. Era un bun tehnician, “o biblioteca stiintifica mobila”, cum ii spuneau colegii. Realizau impreuna lucrari foarte apreciate. Concret, el era omul zilei: inteligent, responsabil, autoritar, dar si de o sensibilitate aparte pentru semenii lui.
Simtea ca un adevarat magician orice nod de impotmolire, alegea calea optima de iesire din situatii delicate, dificile. Isi reprosa uneori faptul ca lucrand intens la un curs cerut de “colegii mai tineri”, cum ii placea sa le spuna, a cam uitat de unele probleme cotidiene.
– Eva! – isi striga secretara – Fii amabila, trimite pe cineva dupa studentul Tomoioaga Victor.