Titlul acestor rânduri, nu numai că indică o lipsă acută de sânge din spitale, dar arată în cel mai înalt grad cum mai stăm noi cu omenia, cu întrajutorarea. Comerţul cu sânge că în final la aceasta se reduce, presupune un donator şi o instituţie specializată care să-l preia şi să-l valorifice. La noi acest lucru se face prin Centru de Transfuzii de pe Str. G. Coşbuc şi donatorii de regulă, sunt oameni destui de săraci sau acei pe care „i-a lovit” necazul. Spun acest lucru deoarece uneori s-au prezentat să doneze sânge oameni atât de anemici încât medicul de serviciu le-a administrat întâi vitamine şi după ce acestea şi-au făcut efectul s-a efectuat recoltarea. Centru de recoltări şi transfuzii au specificat prin anunţuri, vârste ţi şi condiţiile care trebuie să le îndeplinească un donator. Starea sănătăţii bună, , să nu fi avut boli contagioase şi să aibă vârsta cuprinsă între 18-26 de ani. Segmentul acesta de vârstă, de regulă sunt sănătoşi şi probabil că n-au avut nici-un fel de probleme de sănătate pentru a cunoaşte importanţa donării de sânge. Poate nu ar fi fost greşeală dacă se specifica şi vârsta maximă posibilă a donatorului. Condiţiile de recoltare a sângelui la Centru de recoltare, sunt severe din punct de vedere al protecţiei sănătăţii donatorului. Sunt medici care analizează pe loc starea de sănătate a donatorilor şi a sângelui donat şi se foloseşte instrumentar de unică folosinţă.
De cealaltă parte a baricadei, donatorul, este aşa cum spuneau un om împins de nevoie la acest gest, ceea ce îl face să-şi dorească anonimatul.
După ce i se prevalează sângele, ca preţ pentru sângele donat, primeşte un „bon valoric” , prin care în patru sau cinci magazine din oraş îşi poate cumpăra ceva. Aici intervine o problemă din care se dijung şi altele. Dacă eu îmi vând sângele, că de fapt asta fac, de ce nu mi-se dau bani sau un CEC? În mod normal acesta este drumul normal a ori cărei mărfi. Nouă ne-a mai rămas din „ţara proletară” , neasemuita „grijă faţă de om”. Cu alte cuvinte, îi impunem noi ce trebuie să-şi cumpere donatorul, în speţă să nu fie tentat a da banii pe băutură. Spunem că este democraţie şi ne băgăm nasul în treburile fiecăruia. Dacă suntem atât de grijulii, de ce nu-i dăm donatorului un pahar cu lapte după recoltare?
De ce ne mai interesează ce amarul face el cu suma aceia derizorie cu care şi-a vândut sângele? Acum urmează partea ce-a mai umilitoare pentru donator. Se duce la „magazinele cu firmă” care-i valorifică bonul. „Întâmplător” sunt cele mai scumpe din oraş. Din sângele vândut, sub zâmbetele pline de înţeles ale vânzătoarei căruia-i cresc fesele din porţia ei, la ceea ce eu am donat, cumperi…cam jumătate din valoarea scrisă pe bon dacă ţi-ar permite să cumperi în altă parte. Dacă totuşi este necesar sângele, daţi oamenilor valoarea lui şi a celor două zile libere cuvenite, în bani şi v-a fi sânge din belşug. Oamenii nu sunt nemulţumiţi de preţul sângelui cât de acest lanţ de umilinţe la care sunt supuşi.
17 septembrie 2001.