După ce am isprăvit şi cu răposatul Ceauşescu, după ce s-au predat(cine a vrut) armele şi alte lucruri “luate” cu ocazia telerevoluţiei, lucrurile au început să se liniştească. Poate, oarecum prea repede, atât datorită faptului că încă nu se vedea “nimic nou” dar şi că lumea, odată bulversată, nu se putea linişti pur şi simplu. Eram avizi de ştiri, de planuri, de ziare(frumoasele cozi de la chioşcuri, după ce am stat nopţi întregi la rândurile care se făceau pentru a ajunge la lapte sau carne şi de care nu eram siguri că le vom primi). N-am uitat niciodată ziaristul sârb care a călătorit în România pentru a vedea cu ochii lui Revoluţia de aici şi a duce măcar un ziar colegilor din(pe atunci) Iugoslavia care nu puteau crede ce se întâmplă. Au venit şi alţii, din alte ţări, care ne-au adus “know-how” la care am căscat cu plăcere gura. După ce s-au terminat aceste “cursuri” cu şefii noştri, pe noi pe băimăreni în special, poate fiindcă locuim în cel mai poluat oraş european, ne-au frapat în mod deosebit europubelele. Nu ştiu ce ne-a căşunat pe ele, dar le-am aşteptat cu un deosebit interes. De fapt, vechile containere de reziduuri menajere începeau în ultimul timp să înlocuiască mirosul persistent de bioxid de sulf cu pestilenţialul mizeriei organice în putrefacţie. Aşa au ajuns marile oraşe să aibă un miros de putoare acră, ce devenea reprezentativ pentru toate oraşele ţării. Noi “căscaţii” de rând, speram că vin ăia care ne-au adus know-how-ul şi o să ia containerele acelea în care se vor pune gunoiul, le vor goli, vor spăla vasele, le vor dezinfecta şi le vor reaşeza pe vechile amplasamente. Nu dau sfaturi. E şi copilăros, dar atunci când se va întâmpla aşa ceva, sunt sigur că vom fi şi noi un stat european.
8. 01. 2001