Când văd că Hamza ne-a părăsit, că George Maria Banu a lăsat un gol adânc, că iţi cresc “cunoştinţele” de la rubrica de decese mai mult decât prieteniile de la OJT, mă gândesc cu mult drag şi nostalgie la prietenii mei, aceia pe care-i mai am. Pe unul dintre ei, mai ales, îl stimez foarte mult, îl apreciez şi mă bucură succesele lui, ca şi ale mele proprii. Şi dacă eu nu-i pot face o bucurie, mă străduiesc măcar să nu-i creez nici gânduri sau greutăţi. De bună seamă că gândurile mele se ridică asupra acestor rânduri, în ceia ce-l priveşte pe el, dar uneori viaţa şi posibilităţile nu ne permit să ne materializăm simţămintele. Cum a spus cineva:”în aceste vremuri nici de la copii să nu aştepţi recunoştinţă”. Faţă de acest om, spre care îmi înclin toată admiraţia, pot să spun, fără a greşi, că-i sunt recunoscător prin ceia ce ştiu şi am învăţat de la el şi că, uneori, mă simt jenat când alte obligaţii mă fac să nu fiu la înălţimea Domniei Sale. Prietenului meu nu I se va ridica un monument şi nu va fi trecut nici în cărţile de istorie, cu toate că merită cu prisosinţă aceste pământene recunoştinţe, viaţa lui fiind un torent continuu. L-am cunoscut la o mare şcoală, nou înfiinţată, unde muncea cu nişte copii veniţi din toate colţurile ţării şi care nu înţelegeau de ce unele robinete de la chiuvete “au un picior” iar altele două. Apoi I-a învăţat pe copii să fie adolescenţi, să fie Oameni. Îi învăţa pe ei, dar nici lui nu i-a căzut niciodată cartea din mână. N-a fost” ţinut” în şcoli, s-a întreţinut singur, ajungând să dobândească două licenţe. Apoi munca zilnică, robota zilnică, precum praful pe mobilă, oricât îl ştergi, tot se mai vede. Munca lui de Sisif, depusă întru cultivarea tineretului, I-a adus şi o oarecare recunoaştere, a fost numit director la Grupul Şcolar UCECOM, funcţie care-l solicita şi mai mult şi-i pretindea şi mai multă dăruire. A fost o şcoală model, dar au desfiinţat-o. Acum este la altă şcoală, specială, unde puţini sunt aceia care rezistă. Şi mai puţini aceia care au rezultate. El, cu pasiunea specifică, cu o dăruire până la negare, îşi ajută elevii şi colegii mai tineri, care urcă în perfecţiunea pedagogică prin gradele didactice, implicându-se exact acolo unde, probabil, pentru alţii ar fi prea greu. Nimeni n-ar putea spune despre acest om, care şi-a risipit viaţa în creşterea şi educarea copiilor la flacăra ştiinţei, care s-a risipit în prietenii şi necazurile amicilor, omul care a sancţionat nemişcarea şi a devenit punctul de sprijin al multor colegi şi varii activităţi, el, care n-a trecut niciodată cu indiferenţă pe lângă un om, el, care n-a precupeţit nimic pentru numele patriei şi numele prieteniei, el, care a fost ca o flacără în faţa paşilor mei, că nu şi-ar merita întreaga recunoştinţă şi consideraţie. S-a întâmplat că o vreme nu ne-am văzut. Când ne-am reîntâlnit, mi-a oferit cartea lui în care ” a cules un pumn de rouă”. Îi mulţumesc.
11.12.2000