Cele douăzeci de maşini care-l urmau claxonau continuu şi, printre zecile de claxoane, claxonul maşinii sale parcă răzbătea cu tânguirea tristeţii deasupra tuturor celorlalte zgomote după acel tânăr bărbat. Om ca un brad, cu un suflet la fel de mare, care ori pe unde a umblat era observat, remarcat, simţit, preţuit şi chiar iubit. Nimeni n-a pomenit, de aici sau de altundeva, să aibă vreun necaz şi el să nu-i dea ajutorul de care avea nevoie, să nu îţi sară în ajutor, să nu te sprijine. Şi ce umeri mai avea… Era tipul de om din lume, făcut pentru lume. Era bun în toate, nimic nu-i era străin… din ceea ce era omenesc. Ei bine… acest om a căzut ca fulgerat. A murit în urma unui infarct, lăsându-şi familia, prietenii, cunoscuţii, văduviţi de un om deosebit. În cortegiul său funerar se aflau peste două sute de oameni, satul nostru nu are mai mult de o sută de fumuri, au venit mulţi cunoscuţi, mulţi prieteni, cu peste cincizeci de coroane şi jerbe. Aproape toţi însoţitorii cortegiului funerar au fost pătrunşi de frig până la oase. Picioarele le erau aşa de îngheţate că nimeni n-a înghiţit nimic la pomană, până n-au luat mai multe pahare de horincă să se dezmorţească, şi cu toate acestea nimeni n-a părăsit cortegiul funerar. Povesteau oamenii că mama lui, a şoferului, a rămas văduvă de tânără având de crescut vreo şapte copii, iar moartea ei a săpat o rană adâncă în sufletele copiilor, producându-le suferinţă mulţi ani după moartea ei. Unuia dintre ei puţin i-a lipsit să n-o urmeze imediat. Şocul i-a fost provocat de gestul soţiei şoferului, care îi aruncase coroana lui, a acelui frate, peste coşciugul mamei. Necugetatul gest, uluitor de altfel şi nejustificat, l-a împietrit pe fratele şoferului, care conform necugetatului gest, va fi primul care o va urma pe mamă-sa. Omul n-a comentat nesăbuinţa cumnatei resemnându-se. A considerat că lucrul acesta putea fi o premoniţie, mai ales că niciodată n-au avut nici două vorbe de supărare faţă de ea, nu i-a căşunat cu nimic. Fratele şoferului, ştia că totul e efemer, dar ca orice om nu şi-a “făcut până atunci temele” la acest capitol. Privea cu ochi reci mormântul etajat şi acum era sigur că el va fi colocatarul de “la etaj”. N-au trecut mulţi ani şi premoniţia era să se adeverească. Un infarct i-a “cercat” inima, aducându-i aminte de locul gol, la etajul mormântului mamei sale.