Dupa ce s-a dat liceul in functiune, datorita bunei sale dotari, am fost singura scoala de profil din tara care avea dreptul sa primeasca elevi straini. Asa au ajuns la noi cubanezi, vietnamezi, tanzanieni si un somalez. Pentru a vedea conditiile si cum primim noi elevii straini. S-a “deranjat” cu acest scop, insusi ministrul minelor din Tanzania. Dorea sa stie unde vor invata meserie viitorii lor specialisti. Dimineata, directorul de atunci ne-a chemat la el si ne-a spus:
– Azi primim vizita ministrului nostru, al minelor, a omologului lui din Tanzania si inspectorul scolar general… Toata lumea la posturi, curatenie, ordine, flori, instruiti pe toti cum sa reactioneze .Sa fim la cel mai inalt nivel! Nu dorim sa acumuleze o nota proasta scoala si asta numai de voi depinde! Am inteles si am plecat. Scoala in acea zi a devenit un furnicar. I-am asteptat la ora 10 si se facuse deja 14 si ei inca nu aparusera. Eram obositi, flamanzi, nervosi, ce mai, nu ne mai ardea de nimic… cand, vad pe geam sase “masini mici” care intrau in curte fara zgomot. Atunci se dadu “alarma generala”…In sfarsit, intreaga delegatie de primire, in frunte cu directorul, am ajuns in fata scarilor si dupa inmanarea, de catre un grup de elevi si doua profesoare tinere, a buchetelor de flori, suntem prezentati ministrului tanzanian, ministrului nostru si cu celorlalte oficialitati. Colega cea tanara care-i daduse florile ministrului tanzanian mai fusese si sarutata si acum isi tot ducea mana la fata si se uita daca nu e cumva patata. Tanzanianul era negru. Incepe vizitarea scolii. Eu ii studiam cu atentie pe fiecare, urmaream orice miscare a ministrului oaspete. Era un barbat cam la 35 de ani, inaltut de statura, suplu, cu parul cret cum nu mai vazusem. Mi se parea chiar frumos!
Directorul dadea explicatii peste explicatii, raspundea la intrebari, iar noi il urmam indeaproape. In fiecare sala de clasa, laborator, oaspetele, spre uimirea noastra, se aseza pe cel putin 2-3 scaune si zicea ceva in engleza. Cum nu cunosteam limba il ating cu mana pe un cunoscut de la centrala si-1 intreb soptit:
– Dom’ Rontea, ce are ministrul asta de se tot aseaza?
– Ce sa aiba, vrea sa le cumpere pentru terasa hanului lui de sub palmieri si… le verifica, ce vrei! glumi el. Dupa fiecare laborator vizitat, dupa fiecare clasa, se puneau intrebari. Ma gandeam sa-1 intreb si eu cum e cu scaunele! Dar cum sa intrebi asa ceva? Si, tocmai un ministru oaspete?
-Domnilor – ni se traduce – intrand in scoala dumneavoastra m-au napadit amintirile vietii de elev. Astazi, cunoscand scoala dumneavoastra, din nou mi-as dori sa fiu elev… Este o scoala minunata cu conditii foarte bune! M-am convins singur si sunt bucuros ca aici vor studia compatriotii mei! Va doresc mult succes tuturor in nobila misiune de formare a unor oameni si specialisti bine pregatiti!
Eram fericiti! Acum ne vedeau si apreciau si altii munca noastra… Totul s-a incheiat cu bine!
In acel moment se ridica actualul director al scolii, vizibil emotionat si se adresa asistentei:
– Stimati oaspeti, invitati, colegi! Ne-am intalnit azi din toate colturile tarii pentru sarbatoarea de suflet a scolii noastre si in general a mineritului. Aniversam scoala, oamenii care i-au pus temelia, i-au dat viata; cinstim generatiile de dascali ce i-au dus faima, pe toti elevii ce i-au trecut pragul si si-au tocit coatele pe bancile ei, devenind oameni de nadejde ai tarii. Si in timp ce directorul isi tinea spiciul dupa tiparul stiut, noi cautam cu privirea fostii profesori, fostii colegi, descoperindu-i cu uimire, asteptand momentul schimbului de vorbe fara protocol!
Ascultam mai departe:
– Aceasta scoala dateaza din anul 1864. Pe parcursul anilor a avut mai multe sedii: in Baia Mare, dar si la Baia Sprie, intre anii 1873-1918.