Chiar acolo unde au întâlnit militari, oameni de pază, aceştia au cooperat cu “revoluţionarii” care au pus mâna pe arme, pe unele acte (cine le ştia rostul) şi s-au postat ei în cele două clădiri. Grupurile au ajuns şi la primărie, mai gălăgioşi, mai stăpâni pe ei. Cineva (administratorul) i-a întrebat: “Ce doresc?”.
– Cărţile şi tablourile cu Ceauşescu, să le ardem!
– Bine. Vi le dau, dar să le scoateţi din rame să nu se distrugă. Ramele sunt pe inventar.
– Bine, şi au început să scoată cu grijă portretele şi să facă foc cu ele. Ruguri de foc din “opera” tovarăşului şi a portretelor sale. Apărând şi portretele “academicienei” şi operele ei, lumea s-a mai animat, parcă având o satisfacţie a distrugerii.
Cam aşa s-a consumat prima zi. Seara s-au dus cu toţii acasă. Nimeni nu ştia ce-i de făcut, n-a apărut acel lider, ba mai mult, au apărut oportuniştii care încercau să-şi facă lobi în jurul persoanei lor, au început să intuiască ce câştiguri se pot trage din această situaţie. Omul obişnuit, odată extirpat răul, s-a liniştit şi şi-a văzut de rosturile lui de până atunci. Acest om simplu era primul care greşea. El nu ştia atunci că nu va avea linişte până când EL ÎNSUŞI NU-ŞI VA ÎNSCĂUNA NOII STĂPÂNI. Această “acţiune” era condusă din spate de acei care se vroiau NOII STĂPÂNI. Seara au plecat acasă satisfăcuţi, au umblat pe unde au vrut, şi-au luat ce-au dorit. La cantina şi magaziile partidului se consumau adevărate drame. Un copil a “ajuns” să aibă o banană, dar nevăzând şi neştiind ce-i aceea a vrut s-o arunce. Atunci, cei mai în vârstă au început a plânge. Copiii lor nu cunoşteau bunătăţile din care alţii se înfruptau zilnic. Unii şi-au luat chiar şi arme de la miliţie, de la securitate, cine ştie, poate vor fi bune la ceva.
A doua zi a început lupta pentru putere, crearea de găşti de susţinere, o luptă surdă dar dură, era dură pentru a nu se linişti populaţia şi atunci partida era pierdută. Trebuia menţinută starea de agitaţie, de incertitudine şi nesiguranţă pentru a-i putea manipula. Au început primele zvonuri care puneau în alertă întreaga populaţie a municipiului făcându-i să se uite în jur şi să se grupeze în jurul unuia care părea mai stăpân pe situaţie mai grozav, sau poate mai orientat şi s-a “băgat” sub comanda lui. Mă rog, unele, după ce şi-au dat seama “pe-a cui mână s-au dat”, le era ruşine, dar asta a fost. Şi omul nostru părăseşte “valurile revoluţiei” trecând la o altă poveste.