În 22 decembrie, după ce am ajuns acasă şi am pornit televizorul, sufletul mi se încărca de un patriotism real (nu cel de paradă ca până atunci) şi eram decis să plec la Cluj, să dau o mână de ajutor şi eu acolo. Era un lucru care se certifica pe măsură ce timpul trecea şi a durat până când, după revoluţie televiziunea prezenta situaţia disperată a mutilaţilor în revoluţie care neavând bani (de unde?) nu puteau fi trataţi în ţară, nu li se făceau proteze, au devenit „ceva” de care nu mai avea nimeni nevoie. Au devenit supărători cu ale lor necesităţi. Dar până atunci, până la acest trist episod, populaţia întregii ţări era capabilă de sacrificiul suprem. Viaţa dusă până atunci, imposibilitatea revenirii la o cât de umilă stare materială şi hrană spirituală, i-a făcut pe mulţi să nu-şi preţuiască viaţa proprie şi nici libertatea. Să vă aduceţi aminte că primul împuşcat din Cluj, a fost un tânăr student şi s-a dus fără frică în faţa viitorilor criminali. A făcut acest pas c-o indiferenţă şi nepăsare nemaivăzută, dispreţuitoare chiar. Plutonul care l-a împuşcat i-a certificat în ultimul moment, că valoarea vieţii în ţară în acel moment, nu era nimic. Altfel cum poate cineva motiva această crimă în care nimeni nu avea de dat ceva, nimeni nu avea ce lua.
În Baia Mare s-a sfinţit locul viitoarei Catedrale Episcopale Ortodoxe, foarte puţini ştiu (poate nici chiar feţele bisericeşti) că au existat oameni care şi-au dorit să fie zidiţi la temelia ei, pentru a-şi da un rost neînsemnatei lor vieţi, care nimeni nu le-o preţuiau. Sentimentul inutilităţii distruge omul, distruge convingerile, şi atunci în acest punct extrem eram cu moralul, noi bravul popor român.
Mulţi n-au mai avut tăria şi voinţa să mai spună odată tuturor OAMENILOR că a fi OM în primul rând trebuie să-ţi respecţi semenul, aruncându-şi propria viaţă… morţii.
Pe aceste teme de trăiri nu de meditaţii, voinţa mea era să mă arunc în luptă, să-mi dau şi eu viaţa dacă va exista o cauză care o va cere, moment în care a sosit nevastă-mea acasă. Văzând ea în ce stare sunt, nu avea un indiciu despre ce-ar trebui să facă pentru a mă tempera, ştiind că în acel moment eram imposibil de “întors” din drum. Cineva suna la uşă. Era un tapiţer care repara pe hol o canapea.
– Bună ziua!
– Bună ziua.