– Nu vă supăraţi că vă deranjez, am auzit că se petrec lucruri deosebite în ţară, de cumva vă uitaţi la televizor, îmi daţi voie să mă uit şi eu.
– Da. Poftiţi. Şi noi am deschis televizorul pentru a vedea aceste lucruri.
– Dar nu vă supăraţi că vă deranjez?
– Cum am putea fi supăraţi. Lucrurile astea privesc pe toată lumea.
Şi ca să vadă că nu suntem supăraţi pe el, soţia repede scoate o sticlă de horincă (idee de ultim moment) şi ne serveşte pe amândoi. Eu iau aparatul de fotografiat şi ce credeam că-i important am imortalizat pe film. Cu imaginile şocante prezentate la televizor, cu apelurile suprapuse peste imaginile prezentate, cu participanţii din toată ţara şi în general toate acele mişcări care au făcut să se considere că: “Televiziunea română a transmis revoluţia în direct”. Păhărelele se cumulau şi revoluţionarul din mine se tot mai muia după derularea imaginilor în timp, făcute de Brateş şi alţii. Se pare că socoteala soţiei n-a dat greş. În final somnul a venit şi voi vedea Clujul… în 29 decembrie, când trenul “frigului şi-al fricii” s-a oprit în Cluj. Din el coboară câţiva, câţiva doar… De ce nu coboară toţi? Cu unghia răzuiesc geamul vagonului de gheaţa depusă pe el. Da, suntem în Cluj… E staţia finală. Ar trebui să coboare toţi călătorii. Da, dar văd că nu coboară… Nu pricep “faza” aceasta… Pun mâna pe bagaje şi lanternă (şi într-un asemenea oraş era necesar iluminatul portabil). Cobor. Puţinii călători care au coborât din tren se grăbesc să părăsească gara. Am făcut şi eu la fel. Toţi cei care ies din gară au tendinţa de a “se arunca” pe orice tip de mijloace de transport. Eu iubesc prea mult Clujul ca să-l parcurg în viteza tramvaiului. Mi-a plăcut Clujul din momentul în care l-am văzut prima oară, când el, după părerea mea mi s-a prezentat duios nu ostentativ cum lasă impresia alte metropole, permiţându-ţi să-l descoperi casă cu casă, stradă cu stradă, parcă ai comunica cu istoria, cu acei oameni care de-a lungul secolelor, au pus mâna, sufletul şi banii ca să realizeze acest cochet oraş ardelean. Eu acum eram într-o “legătură peste veacuri” şi acest lucru mă fericea.