Încercam să-i văd pe acei oameni care au populat acest oraş, cum se comportau, cum erau, cât de buni erau ştiind că acolo s-au luat deciziile de-ai suprima pe Horea (astăzi nume de stradă), pe Novac (al cărui zid de supliciu mai dăinuieşte). Erau şi oameni răi, dar cred că mulţi au suferit în suferinţele eroilor lor. Azi clujenii sunt mai buni, se simt şi se înţeleg mai bine, că despre “inteligenţa” clujenilor vorbesc de mult şi alţii. Aceste gânduri “mă măcinau” încă la coborârea din tren în gara semiluminată ( şi aceasta era o formă de oprimare psihică impusă întregii ţări prin lipsa iluminatului stradal), într-un oraş şi mai puţin luminat. Cu un bagaj mic pe un frig destul de mare, simţeam nevoia “să calc” destul de repede pentru a nu-mi degera degetele de la picioare. Oraşul se trezea, dar tramvaiele încă erau destul de goale. În partea dreaptă a străzii Horea, un car blindat patrula. Pe podul de peste Someş deja tramvaiele coborau cu “ciorchini” în dreptul uşilor. Clujul muncitor pleca la datorie. Ajuns în centru cu puţin înainte de şase, n-am găsit nici o uşă deschisă. Semnul fricii? Nu ştiu, dar într-un asemenea oraş să nu-ţi ofere nimeni un ceai, o cafea, un corn cald, era nu numai neplăcut, inospitalier, ci semăna a repulsie. Frigul “mă iubea” c-o constanţă de invidiat. De aseară de la opt n-am mai simţit căldura. Am început să vizitez cimitirele fără morţi, cimitirele de pâine şi jale cu resturi de lumânări. Cu lanterna în mână în plin centrul Clujului, citeam anunţurile, imputările, suferinţele scrise în disperarea celor care şi-au pierdut tot ce aveau mai preţios în această lume la abia trecuta revoluţie. Îşi jeleau fiii, soţii, părinţii, fraţii. Trotuarul din faţa Librăriei Universităţii era ocupat pe jumătate de coroane, jerbe, PÂINI, flori, lumânări fotografii. Multă jale… Aici au fost masacraţi cei mai tineri, cei mai entuziaşti, acei care în scurta lor viaţă “mâncată ştiinţific”, şi dezvoltaţi tot aşa, tinerii care în momentele deschiderii buncărelor alimentare ale oligarhiei de partid, au încercat să arunce unele alimente… Alimente de care n-au auzit şi nici nu le-au văzut niciodată, stârnind hohote de plâns părinţilor şi oamenilor mai în vârstă. Asemenea nenorociri am trăit frustraţi cu bună ştiinţă de toate. Nici biologic nu stăteau mai bine aceşti copii. Pentru ei găina n-a avut niciodată alte părţi componente decât: cap, unghii şi gât… Nici măcar creastă!