“Niciodată nu mi-a plăcut să mă culc după ora zece seara. Bineînţeles că uneori mi se întâmpla să mai întârzii şi eu. În acest caz, a doua zi eram somnoros, morocănos, eram indispus toată ziua şi fără chef de lucrul despre randamente, ce să vă mai povestesc. Dar nu toate sunt voia noastră şi dacă medităm puţin, mai mult este după voia altora şi numai arareori după a noastră. Aşa s-a întâmplat şi cu mine, cu câteva zile în urmă. Era noapte deja când Mărioara, fata cu care sunt în vorbe, mă cheamă la ea. Nu era mult până să mă culc. “Am a-ţi spune ceva”, mă opreşte ea din strânsul sculelor cu care lucram. Eu ezit: “Dragă, ne vedem mâine şi discutăm pe îndelete”. Ţi-ai găsit: “Ce am eu a-ţi spune, acum vreau să-ţi spun”. Eu caut să parez: “Mărioară, dacă începem acum o discuţie n-o terminăm până la schimb. Las-o te rog pe mâine.” “Tot mereu îmi spui aşa. Nu te mai ascunde în dosul vorbelor. Eu acum doresc să îţi spun!” Ce era să fac? Am ascultat nişte bănuieli de-ale ei, lucruri obişnuite pentru o pereche de îndrăgostiţi, reluate şi altădată, nu chiar banalităţi după câtă pasiune punea în vorbe, lucruri cunoscute şi poate că şi Maria avea dreptatea ei în gelozia ce şi-o afişa, gelozie care se baza pe lipsa mea de afecţiune datorată în exclusivitate suprasolicitării mele fizice la munca din mină. Ca să concluzionez, în viziunea Mariei a apărut şi spectrul “trădării” în dragostea noastră, dragoste în care iubita mea era oarecum posesivă, lucru firesc în localităţile rurale. Toată “discuţia” era un monolog care-l interpreta Maria. Nu spuneam nimic că nu era ce zice, dar nu doream s-o irit peste noapte, spusele ei nu aveau nevoie de replici şi eu nu doream să stăm toată noaptea la o discuţie care mâine nu va mai avea nici-o importanţă. Ba mai mult, în ceea ce spunea Maria, nu de puţine ori în gând îi dădeam dreptate, fiindcă era adevărat că nu aveam foarte mult timp de petrecut împreună, atât din cauza serviciului meu la mină, dar şi a muncilor din gospodărie care nu au niciodată grafic de eşalonare. De aici şi din acestea se considera “jertfită”, “că mie nici nu-mi pasă”, şi altele. Situaţia aşa cum se prezenta cu greu îşi va găsi o rezolvare deoarece trezirea mea la ora patru şi reîntoarcerea acasă după trei şi jumătate a amiezii nu presupunea mult timp de “discuţii”. Ce timp mai ai ca să mai poţi spune că-i pentru tine, sau pentru Maria? Puţin, foarte puţin…eram conştient de acest lucru, dar alte posibilităţi nu aveam.