Zgomotele de sub pod amplificându-se, se cădea să mă apropii de locul respectiv… Cu forţele rămase, îmi aşez căciula pe lampă să nu mi-o sufle vântul. Cu o scârbă greu de ascuns mă pun în genunchi în noroiul clicos din buza podului. Împing lampa în faţă, sub podul colmatat şi încerc să mă trag prin noroi, sub pod. Cu puţin timp înainte, la vederea bufniţei m-am liniştit. Acum când am văzut mogâldeaţa aceea plină de noroi pe faţă, un urlet scăpat din adâncul fiinţei a acoperit toate zgomotele furtunii pe-o rază de doi kilometri. Şi să nu credeţi că exagerez, dar până în acea dimineaţă eu nu am văzut oameni “îmbrăcaţi” în noroi, la lumina flăcării de carbid. Ca să-mi acopăr frica, am strigat la “el”:
– Cine dracu eşti?!
– Vai de mine, dar nu mă cunoşti?
– Bade Iosif, matale eşti?
– Eu, bată-mă să mă bată!
– Apoi ce Dumnezeu faci matale în noroi sub pod?
– Ce amarul să fac. Am băut un pahar şi mi-am pierdut pălăria, o căutam… I-am întins mâna şi l-am tras afară, evident fără pălărie. Ne-am salutat şi ne-am despărţit fiecare în drumul său.
Risipind atâta timp, apele au crescut incredibil de mult, transformându-se în adevărate torente. Ca să pot ajunge la locul de îmbarcare a trebuit să urc pe Poderei. Lampa mi s-a stins iar. Cu ochii căutam alte luminiţe ale colegilor care şi ei se îndreptau spre acelaşi loc. Treceam pe lângă casele lui Alexandru, Lipan şi Şovre, case care erau puse pe o buză de movilă, drumul fiind mai jos decât casele. Ei erau în acelaşi schimb cu mine. La Alexandru era lumină în toată casa. Mergeam cu privirea în pământ căutând să evit pe cât posibil apa. Ajuns în sfârşit la maşină, parcă oamenii erau grupaţi şi şuşoteau între ei. Toate aceste grupări şi discuţii pe grupuleţe aveau un aer sinistru. Am dat bineţe şi i-am întrebat că: “Ce şuşotesc?”. S-au uitat la mine ciudat, după care unul din ei mă întrebă:
– Tu pe unde ai venit la maşină?
– Pe Poderei, pe la Alexandru, Şovre şi ceilalţi.
– Era lumină la Alexandru?
– Era. Şi cei cu asta?