Ei n-au trebuit să-şi strice sănătatea ca să facă averi altora. Iar tu, hârb bătrân căruia nici pensia nu ţi-o mai dau la timp ca s-o pună deoparte pentru alţii. Noi ne-am vrut-o! a încheiat disertaţia unul dintre invitaţii lui Buia.
– Cred că tot mai bine ar fi să ne preocupăm noi de ale noastre, mai ales că nimeni nu se poate lăuda că a convertit un neruşinat la nişte gânduri mai cu mila lui Dumnezeu.
– Că bine ziceţi domnule, îl acompanie unul dintre musafiri, orăşeanul get-beget. Domnule Buia, văd, şi aşa este şi normal ca locuinţele, de fapt casele propriu-zise, să aibă nu mai multe stiluri, în care se oglindesc anii în care au fost construite. Este imposibil ca o casă care a fost construită acum cinzeci de ani să arate ca una recent terminată. În plus şi în construcţii îşi fac loc noile descoperiri, noile materiale şi nu-i de neglijat nici confortul care va face o casă mai preţuită decât alta. De aceea, între casele pe lângă care am trecut până acuma şi aceasta de care ne apropiem, diferenţele sunt mari. Aceste diferenţe se păstrează şi între oamenii din sat?
– A, zise Buia, este absolut natural să existe aceste diferenţe, în primul rând de vârstă. Tineretul este mai inventiv, acceptă mai uşor noul şi “utilităţile”. Apoi casa ce-o vedeţi este a unui şofer care nu-i aşa de “vechi” în satul nostru, dar el a avut rubedenii aici, aşa “l-a tras aţa” în sat. Vi l-aş putea descrie în câteva cuvinte, dar având timp suficient, aş dori să vă povestesc împrejurările în care l-am cunoscut pe dânsul, cu ceva ani mai înainte de-a se muta în satul nostru.
– Suntem “ochi şi urechi”, îl încurajă orăşeanul.
– Mă aflam cu familia între două sate, începu povestea Buia Toma. Era vară şi s-a pus pe ploaie. După o ropotă, s-a oprit, a început să sufle un vânt destul de rece. În plin câmp, pentru a marca şi locul de oprire a autobuzului, s-a plantat un fel de refugiu de tablă pe care abia l-a răcorit ploaia. Refugiu ar fi fost încăpător altfel dacă… acei pasageri nu l-ar fi folosit pentru aruncarea sau “depunerea” a tot felul de resturi ale civilizaţiei actuale, emanând un miros pestilenţial. În atari condiţii noi foloseam adăpostul… pe dinafară ca paravan împotriva vântului. Pe măsură ce vremea se normaliza, fiecare din noi căutam să interpunem o distanţă cât mai mare între noi şi “degajatorul” de mirosuri imposibil de redat.