– Poftim? întreabă spilcuitul.
– DOMUL… DOMUL INVALIZILOR – revin din nou cu precizarea.
– Da… da… Domul “recunoaşte” spilcuitul.
– Auzi, şi eu sunt umblat şi ştiu de ce Zoe a vrut să vină în Maramureş. A găsit unul cu… şi face semnul caracteristic… şi ea zicea de coşciugele de aur ale… cinci, cinci coşciuge avea răposatul – continuă beţivul.
– Nu, nu erau din aur, erau din abanos. Abanosul este cel mai greu şi mai tare lemn din lume – îl corectează spilcuitul.
– Când l-au scos pe Napoleon din coşciug, arăta aşa ca şi mine, şi se prinde cu ambele mâini de reverele hainei, dându-ne ocazia să admirăm în el pe marele Napoleon.
– Da… da… abanos – reluă beţivul.
– Da. Dar acum ar trebui să-i ceri scuze doamnei! Un om politicos, binecrescut, umblat, cu cunoştinţele dumitale, este imposibil să nu fie şi educat – îl tachinează spilcuitul.
– Noi, ăştia ce stăm în Hatvan nu suntem atât de politicoşi. Noi suntem mai reduşi.
– Te prefaci doar, ştiu sigur că nu eşti mutat de mult în Hatvan – nu-l iertă spilcuitul.
– Şi ce dacă? Tot acolo mă dau jos – i-o reteză beţivul, după care tace în sfârşit.
– Domnule, fii bărbat! îl asmute din nou spilcuitul.
La care beţivul se întoarce, se uită la femeia care de la diferendul cu geamul l-a ignorat, dă din cap şi coboară din autobuzul care între timp se oprise. După el a coborât aproape jumătate din populaţia vehiculului.
– Luaţi loc! mă îmbie spilcuitul.
– Mulţumesc, dar la prima cobor şi eu – îi răspund.
– Poftiţi, poftiţi, vă rog staţi jos! Mă aşez.
Domnule, uite aşa sunt oamenii! continuă spilcuitul. O viaţă te lupţi, te munceşti să-i educi, ei beau un pahar de ţuică şi toată învăţătura şi educaţia-i degeaba…