Doi copii din Cavnic veneau din două în două zile la şcoală iarna pentru că aveau o singură pereche de tenişi. Ce să mai spunem că după zece ani nu s-a construit nimic şi cei ce n-au locuinţe împart canalizările cu… şobolanii.
Mai mult de un milion de români au părăsit ţara şi dintre minorităţile localităţilor miniere numai cehi au plecat 10 mii. Apoi s-au dat legile de împroprietărire a… proprietarilor. Dacă primii disponibilizaţi erau aceia care: “noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” şi era necesară o triere a valorilor, acum când avem peste două milioane de şomeri, nu mai este ce zice. Asta-i reforma domnilor…
– Domnule Buia, văd că vă este destul de greu să umblaţi, nu pot să spun că noi ne deplasăm cu mult mai bine, deoarece nu mai excelăm în calităţile tinereţii, dar trebuie să vă spun că suport cu destulă indiferenţă şicanele colegilor la aceste “puneri în vârstă”.
Cu toate acestea, sunt unele lucruri care mă întristează profund, cu atât mai mult cu cât nu sunt apelative adresate ci frânturi de discuţii ale unor elevi pe lângă care se întâmplă să trec, în pauze, prin curte sau pe coridoarele şcolii. Nu cu tare mult timp în urmă existau unele adjective care îmi apreciau persoana şi care, de ce să vă mint, mă flatau, mai ales când aceste vorbe erau rostite de către o fată. Dintre aceste adjective mai des folosite erau: bărbat înalt, şaten, cu ochi căprui ce scapără scântei, bine legat (nu la ochi) şi alte asemenea frumoase cuvinte, reale de altfel care, de ce să nu recunosc, îmi plăceau. Mă simţeam bine când le auzeam rostite de buze tinere.
Acum, poate cel mai binevoitor tânăr sau tânără ar folosi cu totul alte cuvinte: “Un bărbat în vârstă, puţin adus de spate, cu umeri uşor adunaţi, grizonat, ochii indecişi, spălăciţi cu nuanţe de oboseală, cu mers şovăitor. Să nu mă înţelegeţi greşit. Nu le port ranchiună acestor tineri. Nu am pentru ce, constatarea este că acele cuvinte care ne caracterizau în tinereţe şi-au găsit alţi stăpâni, alţi purtători, noi preluând ce ne-a mai rămas de la înaintaşii noştri. Uneori nimic.
– Acum că aţi făcut o trecere în revistă a tinereţii, reluă Buia Toma aş vrea să vă spun şi eu cum mi-a fost prima zi în minerit.